Zilele trecute, mai exact marti, Muzeul National al Literaturii Române Iasi a dat liber la intrare, adica fara bani, pentru o zi, în toate muzeele din reteaua lor. Treisprezece muzee în noua cladiri. Cele din oras, plus înca doua în judet. Eu am fost doar la cele din oras. Am zis sa profit de ocazie, a fost si o zi frumoasa de toamna, si le-am luat pe toate la rând. Gândul meu n-a fost doar sa le vad, pe unele le mai vizitasem, ci, daca aveam sa constat ca merita, sa încerc sa va conving si pe voi s-o faceti. Concluzia mea e ca merita. Initial aveam în minte sa fac si un fel de top al lor, dar mi-am dat seama ca nu merge. Fiecare e meritoriu în felul lui, ar fi fost pacat sa le arunc într-o competitie din care unele, poate, ar fi iesit ranite. Iata ce mi-a iesit. Muzeul Mihail Sadoveanu Am luat-o de la un capat, cel mai îndepartat de centru. Muzeul Mihail Sadoveanu. Urci Copoul si de la rond Agronomie mai faci vreo 10 minute pe jos spre Breazu, pe strada principala care se numeste, cum altfel, Aleea Mihail Sadoveanu. Casa e undeva pe dreapta. Are peste 180 de ani, a fost construita de Kogalniceanu în 1842, Sadoveanu a locuit în ea 18 ani, între 1918-1936. Casa boiereasca, trainica, cu încaperi înalte. Are în fata un mic parc cu copaci, câteva banci si o statuie a scriitorului. Muzeul a fost deschis în 1980 si contine în cea mai mare parte obiecte personale de-ale scriitorului, fotografii, manuscrise, foarte multe tablouri cu el si alti membri ai familiei extinse, mobilier, îmbracaminte, sculele de pescuit si vânatoare, pasiunile lui, dar si altele, toate donate de Profira, fiica lui, care a murit prin 2000 si ceva la Bucuresti. Chiar daca e departe de centru, drumul pâna acolo merita facut, practic traversezi tot Copoul. E o placere sa mergi pe jos, sa te bucuri de aerul încarcat de cultura si istorie al unuia dintre cele mai frumoase cartiere din România. Poate cel mai. Daca esti si fan Sadoveanu, atunci du-te si vezi-i muzeul, fara sa mai stai pe gânduri. Apropo, am aflat între timp, de la un ghid de la Casa Muzeelor, ca celebra masina (acum de epoca), un Dodge Aspen, fabricat prin anii 70, cu care s-a întors din America poetul iesean Mihai Ursachi, cel care avea sa scrie admirabilul poem pitic, „Un om din Tecuci avea un motor, dar nu i-a folosit la nimic”, se afla undeva într-un depozit la Muzeul Sadoveanu. Muzeul Mihai Eminescu De la Sadoveanu am facut cale întoarsa si, în 25 de minute facute la pas de plimbare, am ajuns în Parcul Copou, unde se afla Muzeul Mihai Eminescu. De fapt, în cladirea construita în 1989, se mai afla unul, Muzeul Teatrului românesc. Ambele muzee sunt unice, nu mai exista în România altele dedicate, doar sectiuni în cadrul altor muzee sau teatre. Muzeul dedicat lui Eminescu, aflat la doi pasi de celebrul lui tei, e destul de sarac. Cum a fost si poetul. La polul opus lui Sadoveanu, Eminescu n-a prea avut nimic de-a lui, casa, proprietati, lucruri personale de valoare. Poate doar ceasul, care e la Casa Muzeelor, si un inel, sa intre în aceasta categorie. Omul a locuit pe unde a apucat, pe la prieteni, prin tot felul de chirii modeste si a murit, cum stim, într-un sanatoriu din Bucuresti. Asa ca muzeul din Parcul Copou contine în cea mai mare parte lucruri despre el si nu de-ale lui. Intrarea e dominata de o statuie de-a poetului, imensa, cred ca are vreo 3 metri, realizata de artistul iesean Dan Covataru, la vreo doi ani dupa deschiderea muzeului. Mai gasiti apoi multe tablouri de valoare, dar si o sectiune dedicata inevitabilei Veronica Micle, cu fotografii originale si alte lucrusoare de-ale ei. Mentiune speciala: muzeul detine toate manuscrisele poetului, dar în copie dupa originalele depuse de Titu Maiorescu la Academie în Bucuresti. Chestie de culoare: Pe locul cladirii unde se afla acum cele doua muzee, pâna prin 1982-1983 se afla o cârciuma numita Raraul. Era a Universitatii, îsi faceau veacul acolo profesori si studenti, dar era cam insalubra. Da, în mijlocul Parcului Copou. Muzeul Teatrului Românesc Muzeul Teatrului românesc e la etaj, se urca din interiorul celui dedicat lui Eminescu. E ceva mai bogat. Muzeul s-a nascut de fapt în 1976 si pâna în 2008 s-a aflat într-o casa de-a tatalui lui Vasile Alecsandri, pe strada cu acelasi nume, vizavi de actuala Casa a Muzeelor din zona Piata Unirii. A fost mutat în Parcul Copou, dupa ce casa a fost retrocedata unei firme de avocatura. Nu e un spatiu foarte adecvat unui muzeu cu asemenea pretentii, sunt foarte multe piese tinute într-un depozit, în aceeasi cladire, din care se mai scot câte unele, când se fac expozitii tematice. Putina istorie, mai întâi, ca e foarte interesanta. Iasul e primul loc din tara în care s-a jucat teatru în limba româna. Acum 207 ani, în 1816. E vorba de piesa Mirtil si Hloe, tradusa din limba franceza de Gheorghe Asachi, jucata pe o scena improvizata într-o casa apartinând hatmanului Costache Ghica. În muzeu exista si un tablou care-o ilustreaza. Oficial, Teatrul National din Iasi a fost înfiintat în 1840, pâna atunci diverse trupe jucând prin case boieresti. Prima cladire a fost inaugurata în 1846, se numea Teatrul cel Mare de la Copou. A ars din temelii în 1888, în timpul unei repetitii de seara. La intrarea în actualul muzeu se afla doua statuete din metal, foarte frumoase de altfel, de la care a luat foc teatrul, fiind folosite pe-atunci ca torte de iluminat. Doar ele au supravietuit dezastrului. Actuala cladire a teatrului a fost construita mult mai târziu si inaugurata în 1896. Chiar daca spatiul e mic, în muzeu sunt destul de multe lucruri de vazut, majoritatea fiind piese originale care au apartinut actorilor, regizorilor, oamenii de teatru de-a lungul timpului. Multe costume, mai ales. Una dintre piesele care mi-au atras atentia, vizita mea fiind destul de rapida, a fost costumul original al personajului Coana Chirita, din seria de comedii scrise de Alecsandri, personaj jucat în 1930 de actorul Miluta Gheorghiu (pe vremea aia femeile nu aveau voie sa joace). Dar sunt mai multe de vazut. Mare parte din informatiile de mai sus legate de cele doua muzee din Parcul Copou, mi-au fost oferite de ghidul si criticul literar Liviu Apetroaie. Cri-cri-cri, toamna gri Parasim celebrul parc, traversam si coborâm spre Universitate, trecem de ea si la intersectia cu Toma Cozma facem stânga, spre Lascar Catargi, pentru a ajunge la Casa memoriala George Topîrceanu. Ca sa nimeresti, te poti ajuta de Google maps, e pe strada Ralet. Dureaza vreo 15 minute, mers pe jos, din parcul cu teiul lui Eminescu. „Casa memoriala” e o exagerare. I s-ar potrivi mai bine „odaia memoriala”, ca e o chichineata care nici macar nu i-a apartinut lui Topîrceanu. A fost a lui Demostene Botez care s-a mutat la Bucuresti si l-a lasat pe Topîrceanu sa stea în ea. Gratis. E compusa dintr-o camera mica, un hol de unu pe doi si o bucatarioara de cam doi pe doi. Era de fapt un soi de dependinta la ditamai casoiul de vizavi al familiei lui Demostene Botez, cladire distrusa se pare, sau grav avariata, de bombardamente si disparuta între timp. Chichineata a rezistat si gasesti în ea câteva dintre lucrurile lui Topîrceanu, dar si de-ale lui Botez. Topîrceanu asta a fost un tip extrem de inteligent, foarte apreciat de confrati, Arghezi are numai cuvinte de lauda pentru el, prieten foarte apropiat cu Sadoveanu. Era comparat cu Eminescu. În camaruta aia gasiti si un calculator inventat de el în anii 30, împreuna cu fizicianul Stefan Procopiu, omul fiind de fapt un mic geniu, pasionat de foarte multe. Foarte mic de statura, avea 1,62, purta numai încaltaminte cu toc. A fost iubitul neoficial al Otiliei Cazimir. A fost realmente îndragostit de Iasi, dar si iubit de ieseni (el fiind bucurestean din nastere), la înmormântarea lui venind puhoi de lume, cum doar la Kogalniceanu au mai fost. E înhumat la Eternitatea. Casuta e la doi pasi de Casa Ralet, o imensitate cât un palat, de vreo 800 mp, apartinând unui demnitar si om de cultura din sec 19, Dimitrie Ralet. Din pacate, azi e aproape o ruina, dar macar prin dimensiuni si ce-a reprezentat odata, e într-un contrast tipator cu prea modestul adapost în care si-a dus zilele autorul Baladei unui greier mic. „Muzeul Vasile Pogor - Casa Junimii” De pe Ralet ne întoarcem pe Lascar Catargi si continuam drumul în jos, spre Fundatie, pentru a trece pe la bine-cunoscuta Casa Pogor, acum numita „Muzeul Vasile Pogor - Casa Junimii”. O vizita la acest muzeu e si o experienta „imobiliara”. Vezi cum arata si pe interior o casa de mare boier, tipica secolului 19 moldovenesc. Construita pe la 1850 de catre vornicul Vasile Pogor-tatal, i se mai spunea si „casa cu ferestre luminate”, fiind prima cladire luminata electric. Dar ea a devenit celebra mai mult pentru ce a gazduit în ea, fiind cel mai important martor al dezvoltarii literaturii române de secol 19. Nu intru în multe detalii, va veti lamuri acolo, va zic doar doua lucruri, nu neaparat esentiale, dar care v-ar putea stârni pofta de vizitat acest muzeu. Sobele de teracota, vreo patru sau cinci sau sase, nu le-am numarat, extrem de frumoase si un „joc” interactiv, nu stiu sa-i zic altfel, care te poarta prin atmosfera întrunirilor Societatii Junimea, fondata în 1863, care scotea si revista Convorbiri literare, fondata patru ani mai târziu. Practic e un dispozitiv digital care-ti reda pe un ecran povestea, în stil anecdotic, a noua obiecte simbol ale Societatii. La asta mi-am petrecut cel mai mult timp acolo. O s-o faceti si voi, sunt sigur. În curtea casei, undeva în dreapta cum intri, e un resturant, îi zice Creveterie sau Taverna Racilor, n-am înteles exact, si e cu specific mediteranian. Ma rog, cam ca nuca-n perete, având în vedere istoria locului si cam scumput, dar, na esti în Copou, nu în Bularga. Cândva, când eram eu student era o crâsma ceva mai accesibila si puteai bea un pahar de vin si în hrubele care duceau din local sub casa lui Pogor. Vremuri. Casa Muzeelor Parasim Copoul si ne îndreptam spre Piata Unirii, unde, în spatele cladirii în care-si jura însurateii iubire pe viata, numita si Casa Casatoriilor, se afla Casa Muzeelor. Despre cladire: a fost construita în anul 1896 si a avut initial proprietari evrei. A fost apoi cumparata, în 1914, de Societatea „Viata româneasca”, condusa de Garabet Ibraileanu si Mihail Sadoveanu. Din 1934 pâna la venirea comunistilor la putere, a fost sediul Jandarmeriei si Politiei. Acum, cladirea, renovata de câtiva ani, gazduieste cinci muzee, toate faine, interesante, instructive, emotionante. Fiind o perioada sediul Politiei si Jandarmeriei, sub zidurile caruia, în iunie 1941, au ucisi cu cruzime mii de evrei, unul dintre cele cinci e Muzeul Pogromului de la Iasi. E la parter, aripa dreapta, fiind si primul pe care-l recomand de vizitat pentru a întelege nenorocirea de-atunci, a reciti cu ochii de azi aceasta fila neagra, rusinoasa, din istoria orasului. Pe lânga multimea de imagini si informatii care te poarta pe firul evenimentelor de-atunci, veti putea urmari la un moment dat si marturia „în holograma” a unui supravietuitor, Iancu Tucarman. Veti iesi de-acolo un pic altfel. Poate mai buni. Tot la parter e si Muzeul Teatrului Evreiesc în România. Firesc, din moment ce Iasul se lauda si cu primul teatru de limba idis din lume, întemeiat de Avram Goldfaden, despre care veti afla multe chiar în acest muzeu. E compus din 11 sali mici care te trec prin toata istoria teatrului evreiesc de la noi, de la Iasi la Bucuresti, cel din capitala functionând si azi. La primul etaj ai Muzeul Literaturii române. Eu am trecut destul de rapid prin toate, ca am ajuns pe la patru dupa amiaza si riscam sa fiu dat afara, asa ca voi fi foarte sumar, dar, sper, convingator. Am vazut în fuga ceasul de aur cu trei capace a lui Eminescu, cu fabuloasa sa istorie, de câte ori l-a amanetat, prin câte mâini a trecut dupa ce Eminescu a murit, tabachera, ceasul de buzunar si ceaslovul lui Creanga, în fapt un catalog scolar cu semnatura scriitorului, oglinga lui Caragiale. Poti vedea apoi imaginea iconica a lui Alecsandri, aia din manuale, dar în pictura originala. Ai acolo si o camera despre boema ieseana în viziunea artistului Ion Barbu, dar n-ai voie sa ratezi nici încaperea dedicata lui Emil Brumaru. Nu spun mai mult, sa nu stric din farmecul în care n-ai cum sa te scufunzi decât întrând acolo. La acelasi etaj gasesti si Muzeul Poeziei, un muzeu-concept dupa mintea si spiritul aceluiasi inconfundabil Ion Barbu. De neratat. Va jur. La fel si Muzeul copilariei în comunism, un etaj mai sus. Va dati seama si dupa nume cam ce-i acolo. O gramada de lucruri, unele puse în context, cum ar fi reproducerea unei sali de clasa de dinainte de 1989, care te transporta în vremurile alea nefericite, când erai fericit fara sa stii. Asta daca esti mai vechi. Sau afli mai multe despre parintii si bunicii tai, daca te-ai nascut cu smartphonul la gât. Vila Sonet Traversam bulevardul Independentei, trecem prin fata UMF-ului si, undeva prin spatele lui, chiar vizavi de Bolta Rece, intram în Muzeul Mihai Codreanu, sau Vila Sonet, cum i se mai spune. Despre acest dandy iesean, un sonetist de mare talentat, a scris o carte Viorel Ilisoi, cu titlul Necunoscutul Mihai Codreanu. Am citit-o. E frumoasa. Am sa reproduc aici un mic fragment în care Viorel Ilisoi descrie o vizita a sonetistului la bordel: „Când Muza ‒ peste tot el o scrie cu majuscula ‒ nu-l primea în iatacul ei de marmura si catifea, când nici marile frumuseti ale Iasului nu se aflau în câmpul lui gravitational, sau macar cele ceva mai mici, domnul Codreanu îsi conducea trupeasca parte, deschizându-i calea solemn, cu bastonul, spre casa de toleranta de pe strada Gându. O casa cu femei pierdute, pe care el le gasea. Dadea atacul ca un uliu în colivia cu pasarele. Nu era un lucru pe care sa-l faca pe furis, dar nici nu zanganea cu bastonul prin zabrele, ca sa stie tot orasul. Alte vremuri, alte moravuri! Odata, când sa plece de la locul placutelor fapte, s-a trezit ca nu mai avea nici hainele, nici ceasul, nici bastonul! I le furase cineva, iesind cu mârsavie de sub patul curtezanei”. Bastonul de care vorbeste Ilisoi, e un baston de Toledo, din ala care ascunde o sabie cu celebrul otel de Toledo, primita pe filiera masona si pe care o puteti vedea în muzeu, dar trebuie sa v-o arate doamna ghid, care muzeu e casa în care a locuit, construita de el pe un teren oferit de primarie în 1934. De altfel, muzeul pastreaza aproape intact interiorul locuintei, asa cum arata în timpul vietii poetului, prieten cu Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Ionel si Pastorel Teodoreanu, Garabet Ibraileanu, George Lesnea si altii. Apropo de prietenia cu Sadoveanu, se zice ca dupa ce si-a construit Codreanu vila, marele scriitor zi „Ceahlaul literaturii române”, s-a suparat ca i-a luat fata, el locuind într-o casa fix în spatele celei ridicate de sonetist, si-a strâns catrafusele si s-a mutat în cea care acum e muzeu si despre care am scris la început. Dar de la Codreanu a învatat sa joace sah, tabla cu piese e în casa, o puteti vedea daca îi treceti pragul. Mihai Codreanu a fost profesor si rector al Conservatorului, director al Teatrului National din Iasi, mason, decorat cu Ordinul National al Legiunii de Onoare din Franta, oferit pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand. Si înca ceva, sonetistul a fost aproape orb înca din tinerete. Vila Sonet e de vazut macar pentru senzatia ca ai intrat în casa unui om în viata, care te-astepti sa-ti apara în fata pe dupa vreo draperie, si nu a oricarui om, ci a unei mari personalitati a Iasului si nu în orice casa, ci în una în care n-ai cum sa nu-ti doresti sa traiesti tu. E o experienta rara. Fotografiile sunt luate de pe site-ul Muzeului National al Literaturii Române Iasi, pentru ca telefonul meu nu a mai vrut sa le faca. La fel ca cele de la Muzeul Otilia Cazimir si Muzeul Dosoftei. Celelalte sunt facute de mine, cu o zi înainte. Casa Otiliei Cazimir De la Mihai Codreanu am coborât pe bulevardul Independentei si am luat-o sper Elena Doamna, de-acolo spre Bucsinescu si chiar înainte de intesectie am facut la stânga spre Otilia Cazimir. La ea acasa. Care casa concureaza cu a lui George Toparceanu, iubitul ei, pentru titlul de cel mai mic muzeu din Iasi, din tara si probabil din lume. Pare totusi cu câtiva metri patrati mai mare decât a iubitului. Casa e pe strada care-i poarta numele, aia care se termina cu Politia municipala si da în hidoasa cladire a SRI. Casa-muzeu a Otiliei e frumusica, micuta si probabil cocheta la vremea ei, mi-am imaginat-o pe Alba ca Zapada în ea, nu stiu de ce, retrasa în spatele une curti pline de pomi si verdeata. Are cu siguranta ceva din idilirismul operei acestei celebre poete pentru copiii de toate vârstele. Si aici simt nevoia sa citez, de data asta din ce-a zis chiar poeta, despre cum a ajuns sa fie cunoscuta ca Otilia Cazimir si nu ca Alexandrina Gavrilescu, cum scrie în certificatul de nastere: „Povestea mea ar trebui sa înceapa, asa cum încep toate povestile, cu «a fost odata». A fost odata, demult, o fata tare prostuta. Facea poezii, dar se sfia sa-si marturiseasca pacatul. (…) Dar într-o zi, fata si-a luat inima în dinti si, sarind dincolo de cal, a trimis la o revista care nu era de nasul ei, la «Viata româneasca», o poezioara iscalita cu trei stelute. Era, bineînteles, o poezie de dragoste... Înduiosati, probabil, de naivitatea scolaritei anonime, directorul revistei, domnul Ibraileanu, împreuna cu cel mai mare povestitor al timpurilor noastre, Mihail Sadoveanu, au gasit cu cale sa-i dea un nume. Cel dintâi mi-a zis «Cazimir», celalalt, «Otilia».” Eu zic sa mergeti sa-i vedeti si casuta. Are ceva de poveste în ea, de „a fost odata ca niciodata”. Muzeul Dosoftei Dupa Otilia l-am calcat pe Dosoftei. Denumirea exacta e Muzeul „Sf. Ierarh Dosoftei Mitropolitul”, de pe Anastasie Panu, cladirea aia veche, din piatra, frumoasa ca un mic templu roman combinat cu o bisericuta bizantina. Asta zic eu, care nu ma pricep, istoricii zic ca ar fi fost una dintre dughenile din mahalaua negustoreasca a Sfintei Vineri, singura ramasa în picioare, iar ca stil „se apropie de dughenile existente si astazi în cartierele cu specific turcesc din Istanbul”. Dar mie mi se pare foarte frumoasa, oricum. I se mai spune si Casa cu arcade. La origine, cladirea era inclusa în zidul de incinta a Bisericii „Sf. Neculai Domnesc”, construita de Stefan cel Mare în perioada 1491-1492. A functionat o vreme ca tipografie, cu o tiparnita adusa de mitropolitul Dosoftei, în sec 17, a doua din Moldova dupa cea de la Trei Ierarhi. Muzeul, înfiintat în 1970, e specializat pe literatura veche. Foarte veche. Sunt acolo carti, originale sau copii vechi si ele, din Pateric (manuscris slavon din 1350-1380), un Liturghier tiparit de Macarie (1508, considerat prima tiparitura de pe teritoriul românesc), un Apostol copiat de popa Bratu din Brasov (1559-1560), un Molitvelnic tiparit de Dimitrie Liubavici, un Triod tiparit de Coresi (1578), Psaltirea slavona tiparita de Coresi, Cartea româneasca de invatatura sau Cazanie (scrisa de mitropolitul Varlaam Motoc în 1643, considerata prima tiparitura în limba româna din Moldova), Psaltirea în versuri (tiparita de mitropolitul Dosoftei în 1673) si o Evanghelie din 1682, ce a apartinut tot mitropolitului, Biblia de la Bucuresti (tiparita de Serban Cantacuzino în 1688), un Hronograf care a apartinut lui Mihai Eminescu, precum si cele mai vechi copii ale letopisetelor lui Grigore Ureche si Miron Costin. Dar n-o sa va plictisec cu prea multe detalii, o sa-i las placerea asta ghidului. Glumesc, domnul de acolo, muzeograful si poetul Valentin Talpalaru, un cunoscut realizator de emisiuni la radio Iasi, o sa va povesteasca cu har despre toate de acolo, cum mi-a povestit si mie. Înca ceva si gata. Interiorul e, cum sa zic eu, ca de poveste medievala, gothic style, cu calugari asceti si domnite tinute sub zavor de nobili satrapi. Uiti, ca la câtiva metri, dupa zidurile groase, te asteapta secolul 21, cu Palasul si molurile lui.
