De numele lui Iacob Negruzzi, cel de al doilea fiu al familiei carturarului enciclopedist Costache Negruzzi, tatal sau si al frumoasei Maria Gane, mama sa, sta legata indisolubil aparitia la Iasi, în 1863, a Junimii, societatea culturala care si-a propus sa aduca literaturii române de dupa a doua jumatate a secolului al XIX – lea un „suflu” înnoitor si avangardist, prin înradacinarea si cultivarea înca de la înfiintare a unui „spirit junimist” inconfundabil, menit sa angajeze o lupta fatisa împotriva „formelor fara fond” si a altor manifestari daunatoare ale mediocritatii si imposturii, care cuprinsese tot mai evident domeniul literar românesc. Rolul de initiator al Junimii si l-a asumat vizionar Titu Maiorescu, cel care, având trei stralucite licente, în „litere, drept si filozofie” obtinute la Berlin si Sorbona parisiana, a descins la Iasi în 1862. Aici, etalându-si elocinta ca profesor de istorie la proaspata Universitate ieseana, înfiintata la 1860, în 1863, ca o fireasca urmare, devine, la numai 23 de ani (!), rectorul acesteia. Era în perioada fasta de dupa înfaptuirea Unirii Principatelor, când noul stat România începuse sa-si defineasca o tot mai vizibila structura de tip european, dupa principiul: „la vremuri noi, oameni noi”. Ajuns la Iasi si având norocul regasirii aici a vechilor sai prieteni din studentia europeana, pe Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre Carp si Theodor Rosetti, detinatori si ei de însemnate „licente” occidentale, Titu Maiorescu reuseste sa-i atraga convingator si sa-i „mobilizeze” activ în revigorarea ciclului „prelectiunilor populare”, prin care s-a pregatit „terenul” fertil ce a facut posibila „încoltirea samântei roditoare” a fondarii Societatii Junimea, din martie 1863, moment de mare „cotitura” a literaturii române. Din acest punct „crucial”, Iacob Negruzzi îsi intra ca nimeni altul în rolul sau de „junimist”, dovedindu-se chiar de la înfiintarea Junimii un înflacarat animator si însufletitor al activitatii acesteia, preocupându-se cu o asidua ardoare de îndeplinirea tuturor formalitatilor necesare bunei sale functionari. Dar cea mai mai mare si rodnica râvna a lui Iacob Negruzzi a fost îndreptata îndeosebi înspre cele trebuincioase începutului activitatii publicistice, între care: înfiintarea unui cenaclu junimist, a unei tipografii si a unei reviste, pe care junimistii au denumit-o din start „Convorbiri literare”, titlu care sintetiza cel mai bine însufletitoarea atmosfera junimista din cenaclu, a carei deviza memorabila adoptata: „Intra cine vrea, ramâne cine poate” a avut menirea strângerii rândurilor literatilor din toata România si de dincolo de hotarele ei. Dupa aproape patru ani de preocupari îndârjite ale fondatorilor Junimii, directionate înspre asezarea Junimii pe principiile „maioresciene” ale unei literaturi românesti solide si sanatoase, în care a excelat cea întreprinsa de Iacob Negruzzi, noua societate literara, Junimea, a devenit treptat o puternica asociatie benevola cu membri cotizanti, cu tipografie, cenaclu si revista proprie, la care au aderat „din capul locului” numeroase si importante personalitati stiintifice si culturale ale unui Iasi universitar. Primul numar al revistei „Convorbiri literare”, editata „la doua saptamâni”, a iesit de sub teascurile tipografiei junimiste la 1 martie 1867, sub conducerea redactionala încredintata meritat lui Iacob Negruzzi, devenit cu timpul secretarul „perpetuu” al Junimii, dupa cum a notat cu admiratie ilustrul istoric si critic literar George Calinescu în monumentalul sau volum: Istoria literaturii române de la origini si pâna în prezent, Editura Fundatiilor, 1941, la pagina 377: „Secretarul si prin activitate si prin vârsta, al Junimei, redactorul neobosit al Convorbirilor a fost Iacob Negruzzi, zis Jak si Iacopo, unul dintre fiii lui C.Negruzzi.” De altfel, tot G.Calinescu îi va remarca lui Iacob Negruzzi neobosirea si zelul: „Se vîrî în Junimea cu un zel nespus. Strângea înfrigurat manuscrise pentru Convorbiri, trimetea apeluri disperate în toate partile pentru colaborare si abonamente, corecta si ciuntea sângeros articolele junimistilor, provocând proteste, pândea pe membrii Junimii, la reuniuni, sa le ia manuscrisele citite si admise. (...) La Posta redactiei se arata foarte malitios si dupa atitudinea lui satirica s´ar zice ca era plin de invidie, ca unul ce facea literatura. Dimpotriva, rar scriitor mai dezinteresat, mai în stare de a se bucura de geniul altora si de a se eclipsa în fata lor. El iubeste Junimea cu ardoare discreta ca o batrâna sluga din alte vremuri pe stapâni.” În aceasta postura „redactionala” a Convorbirilor, Iacob Negruzzi are privilegiul de a-l „descoperi” pe poetul Mihai Eminescu, înca necunoscut la Junimea. Episodul „descoperirii poetului” a fost redat mai târziu de I.Negruzzi, în volumul sau „Amintiri din Junimea”, la capitolul Eminescu, din care citam: „Pe la sfârsitul lunei februarie sau începutul lunei martie 1870, ma întorceam într-o seara acasa si aruncând ochii asupra mesei mele de lucru, vazui o scrisoare nedeschisa pe care nu o bagasem în sama. Era adresata Redactorului Convorbirilor literare si scrisa cu litere mici ca o mâna de femeie. Deschizând plicul gasii o scrisoare împreuna cu o poesie întitulata Venere si Madona, amândoua iscalite de M. Eminescu. Numele Eminescu nu avea aparenta a fi real, ci îmi paru împrumutat de vreun autor sfios ce nu vrea sa se de pe fata. (...) Foarte impresionat am cetit poezia de mai multe ori în sir, iar a doua zi, des de-dimineata m-am dus la Maiorescu cu manuscriptul în mâna. - În sfârsit am dat de un poet, i-am strigat întrând în odaie si aratându-i hârtia.- Ai primit ceva bun? raspunse Maiorescu, sa vedem! El lua poesia si o ceti, apoi o ceti si a doua oara si zise:- Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevarat. Cine este acest Eminescu?- Nu stiu, poesia e trimisa din Viena.” Citita de Maiorescu în prima sedinta a Junimii, poezia Venere si Madona a stârnit entuziasm: „toti si mai ales Pogor au fost încântati de acest poet necunoscut”. Poezia a fost publicata în numarul urmator al Convorbirilor, iar Iacob Negruzzi i-a trimis lui Eminescu o scrisoare de felicitare, însotita si de îndemnul de a-si „cultiva talentul sau”. De atunci între cei doi s-a statornicit o corespondenta vie si în consecinta fireasca Eminescu îsi va publica noile sale creatii numai în Convorbiri, apreciindu-i acestei reviste meritul promovarii si încetatenirii „spiritului junimist” novator. Invitat sa participe la sedintele de cenaclu de la Iasi, Mihai Eminescu, student la Viena, onoreaza Junimea cu prezenta sa, pentru prima data la 1 septembrie 1872, când a citit fragmente din Diorama si nuvela Sarmanul Dionis. La urmatoarea sedinta, din 7 septembrie 1872, citeste poeziile Înger si demon si Floare albastra, inspirata de întâlnirea „magica” a Veronicai Micle, în primavara la Viena; toate cele patru creatii eminesciene fiind acceptate si publicate succesiv în Convorbiri. Luând act de aprecierea unanima în rândul junimistilor, subliniata cu elocventa de însusi V.Alecsandri, personalitatea de vaza a Junimii: „poet în toata puterea cuvântului este d.Mihai Eminescu” , dar si de precaritatea financiara a studentiei poetului la Viena, Iacob Negruzzi, saritor la nevoie, staruie si obtine pentru Eminescu „bursa Junimii”, stipendie de mare folos pentru poet. Sedintele de spirit ale Junimii, conduse magistral de Maiorescu si cele redactionale ale Convorbirilor literare, conduse cu aplomb de Iacob Negruzzi, având o aceeasi periodicitate, se desfasurau alternativ în casele lui Maiorescu si V.Pogor, într-o atmosfera însuletitoare, predominate de caracterul lor polemic cu privire la limba, estetica si clasicism. Astfel, atragându-i si publicându-i în paginile sale pe: V.Alecsandri, M.Eminescu, I.Creanga, I.L.Caragiale si I.Slavici, deveniti mari clasici, revista Convorbiri literare si-a câstigat un înalt si binemeritat prestigiu în literatura româna. Succesul incontestabil îi apartine lui Iacob Negruzzi, pe care criticul Eugen Lovinescu îl va denumi mai târziu: „gospodar al vietii culturale”, incluzându-i „excelenta” conducatorului de revista, dar si „intuitia” descoperirii spiritelor alese si talentate. Poate ca aici si acum, pentru o mai buna edificare asupra personalitatii sale, s-ar cuveni sa „aruncam”, fie si o scurta privire peste biografia lui Iacob Negruzzi. O facem apelând la „sursele” biografilor si exegetilor sai si nu numai, din care aflam: S-a nascut în ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1842, în conacul boieresc al familiei Negruzzi,, ridicat pe la 1810 de bunicii sai, Dinu Negrut si Sofia Hermeziu, proprietari ai mosiei Trifestii vechi (azi Hermeziu), aflata pe malul Prutului, Conacul de la Hermeziu – azi Muzeu fiind al doilea fiu al familiei carturarului Costache si Mariei (n.Gane) Negruzzi. A fost botezat în biserica familiei din apropiere, sfintita la 31 august 1839, la casatoria parintilor sai. Se marcheaza, iata, pe rabojul vremii trecatoare 180 de ani de atunci... Copilaria si-a petrecut-o, împreuna cu fratele sau, Leon, cu doi ani mai mare, în peisajul mirific al parcului din jurul conacului si cel al zavoaielor de pe malul Prutului. Sub atenta îngrijire parinteasca, educatia si initierea în tainele învataturii a celor doi copii au fost facute în deosebita atmosfera culturala a conacului parintesc, dotat cu biblioteca si sala de muzica, la care soseau de-a lungul vremii oaspeti de vaza din lumea culturala a Iasului, invitati la seratele muzicale si culturale ale conului Costache, devenit si co-director al Teatrului Mare de la Copou. Pe lânga învatatura cartii si a limbilor straine, cei doi frati au fost initiati si în tainele muzicii, Leon-la pian si Iacob–la flaut, amândoi având o prestatie artistica remarcabila la reusita „seratelor” de la conac. Potrivit obiceiului vremii, dupa cum va consemna si G.Calinescu: „Iacob, dela vârsta de zece ani este trimis în Germania, împreuna cu fratele sau Leon, însotiti de preceptorul lor Fieweger”. Acolo urmeaza studiile liceale, absolvite în 1859, dupa care pe cele ale Facultatii de Drept din Berlin, obtinând doctoratul în 1863. Revenit în tara, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iasi, post pe care-l va detine pâna în 1884, când se va muta la Facultatea de Drept a Universitatii bucurestene. În aceasta calitate, în 1863, dupa cum s-a aratat, se alatura grupului fondator al Junimii si devine secretarul acesteia. Debutul ca scriitor îl realizeaza în 1866, publicând sceneta „Împacarea” în „Foaia societatii pentru literatura si cultura în Bucovina”, în care va mai publica poezii, balade si schite. Tot în acel an este initiat în Loja masonica „Steaua României” de la Iasi, unde va primi în 1867 gradele de Companion si Maestru, iar pe cel de Venerabil în 1886. Si tot atunci, în 1867, se casatoreste cu Maria Radu Rosetti, sora poetului si publicistului Radu D. Rosetti, colaborator al Junimii. Ramas legat sufleteste de conacul de la Lunca Prut, în 1870, ridica în apropierea bisericii familiei o „scolita” pentru copiii familiilor de robi eliberati de pe mosie. Inspectata în 1875 de catre M.Eminescu, revizor scolar, „scolita” lui Iacob Negruzzi functioneaza si astazi, având o aceeasi destinatie scolara de peste un veac si jumatate. De aici încolo se reînnoada „firul redactional” al lui I.Negruzzi la Convorbiri, dus cu o aceeasi consecventa daruire pâna în 1874, când Titu Maiorescu, devenit ministru al Instructiunii Publice, paraseste Iasul si se muta la Bucuresti, luându-si „în bagaj” si prerogativele Junimii. Practic, din acel moment sedintele Junimii se „rup” în doua, una la Bucuresti si cealalta la Iasi, cu revista Convorbiri literare ramasa la Iasi în grija lui Iacob Negruzzi. Pentru a nu pierde aureola si prestigiul de care se bucura Junimea si Convorbirile, acesta, în noiembrie 1874, îl cheama pe Mihai Eminescu la Iasi, fara a-i mai lasa ragazul sustinerii doctoratului în filosofie, cum fusese convenit la acordarea bursei Junimii. La Iasi, Eminescu îl descopera pe Ion Creanga si-l introduce la Junimea. Astfel sedintele Junimii iesene, desfasurate în spatioasa casa a lui V.Alecsandri, devin tot mai frecventate si atractive pentru multimea noilor junimisti înscrisi, iar revista Convorbiri literare, condusa excelent de I.Negruzzi, „se acopera de o glorie totala”, dupa cum vor conchide numerosi istorici si critici literari. În acest sens, fotografia-document realizata în 1883, cuprinzând portretele junimistilor la cea de a 20-a aniversare a Junimii, este o dovada graitoare, de o însemnatate covârsitoare pentru istoria literaturii. În tot acest rastimp, Iacob Negruzzi, pe lânga „corvoada” revistei junimiste, scrie si publica volumul „Plimbare prin munti”(1868), idila „Miron si Florica” si comedia „Amor si viclenie”, face si politica, fiind deputat si senator „conservatorist” (1870), scoate volumul „Poesii”, proprii si traduceri (1872), romanul „Mihai Vereanu” (1873), volumul „Copii de pe natura”(1874), scrie comedia „O alegere la senat”(1878) si în 1881, fiindu-i apreciata personalitatea, devine membru titular al Academiei Române. Dupa ce în toamna lui 1884 Iacob Negruzzi accepta postul de profesor la Facultatea de drept a Universitatii bucurestene, la cererea expresa a lui Titu Maiorescu, în 1885 se muta definitiv la Bucuresti, luând cu el si „cartea de vizita” a revistei Convorbiri literare, pe care o va conduce „de unul singur”, cu o aceeasi „verva” redactionala timp de zece ani, pâna în 1895, când o va preda unui comitet în fruntea caruia, din 1907, se va afla Simion Mehedinti, discipol maiorescian, ce va imprima Convorbirilor un caracter predominant universitar, fara a abdica de la spiritul critic promovat de Titu Maiorescu. În 1888, preocupat sufleteste de înrautatirea bolii lui Eminescu, staruie si obtine acordarea unei pensii viagere poetului aflat în mare suferinta. Un an mai târziu, în 1889, dupa moartea Poetului, începe sa lucreze la volumul memorial „Amintiri din Junimea”, pe care-l va termina si edita, mult mai târziu, în 1921, fiind „o scriere” care „da sama” despre un timp si un spatiu atins de unicitatea „spiritului junimist” si despre care, la recenta reeditare, prefatatoarea Ioana Pârvulescu conchide: „Cartea de memorii a lui Iacob Negruzzi este, într-adevar, ca vinurile bune; buchetul ei sporeste cu vremea, iar licoarea limpede îsi lasa gheara pe peretele de sticla a posteritatii.” Cu trecerea timpului, în perioada 1893-97 se îngrijeste si reuseste sa-si publice „Opere complecte”, vol. I – VI. Se pensioneaza de la facultate în 1897, dar continua sa scrie, iar în 1910 devine presedintele Academiei Române, functie pe care o va ocupa, în doua perioade distincte, pâna în 1926. Publica Un drum la Cahul si Cuconul Pantazachi. Dupa moartea sotiei sale, survenita în 1927, se retrage din viata publica si la 6 ianuarie 1932, în vârsta de 90 de ani, Iacob Negruzzi se stinge din viata, fiind înhumat la Bucuresti alaturi de defuncta sa sotie si nu la Hermeziu, alaturi de mormintele familiei sale negruzziste, cum poate s-ar fi cuvenit… Despre opera literara a poetului, prozatorului si dramaturgului Iacob Negruzzi s-au pronuntat de-a lungul timpului numerosi si importanti istorici si critici literari si chiar daca acestia n-au gasit-o „la fel de talentata ca si cea a inaintasului sau tata, Costache Negruzzi”, totusi, incluzându-l si pe exigentul George Calinescu, i-au remarcat multe dintre scrierile sale „demne de a intra în viitoare antologii”. Concluziv, însa, putem desprinde, ca un „corolar” al aprecierilor acestora, afirmatia precumpanitoare cum ca Iacob Negruzzi, prin întreaga si laborioasa sa activitate junimista si redactionala dusa neîntrerupt timp 28 de ani la Convorbiri literare, are irefutabilul merit, acela de a fi fost însufletitorul Junimii. Posteritatea lui Iacob Negruzzi, ajunsa la cei 180 de ani ai nasterii si la cei 90 de ani ai vesniciei sale, ramâne la fel de luminoasa, atât în scolita si conacul-muzeu de la Hermeziu, unde au trait si au creat mai multe generatii negruzziste, în Salonul Junimii de la Iasi, în locurile trairii bucurestene, cât si în operele sale mereu si mereu reeditate... Mihai Caba
