Am ajuns lipsit de grija „la pomul laudat”: recitalul pianistului George Todica, programat joi, 11 mai, la Universitatea de Arte din Iasi în sala „Eduard Caudella”. Premiul al II-lea acordat anul trecut de juriul Concursului International „George Enescu”, alte distinctii importante primite în Marea Britanie, Olanda si Franta, înregistrarile, vestile despre recitalurile din renumita sala londoneza de concerte camerale „Wigmore”, despre turneele si cele patru discuri realizate împreuna cu soprana Charlotte Hoather s-au adunat în tot atâtea invitatii la auditie. Lucrari cunoscute în numeroase interpretari performante (Sonata nr. 247 în do diez minor de Scarlatti, Preludiul si Fuga în re minor din al doilea caiet „Clavecinul bine temperat” de Bach, Studiul nr. 5 opus 42 de Skriabin, Sonata „Walstein” si Concertul nr. 4 în sol major opus 58 de Beethoven, Andante spianato si Marea poloneza brilianta de Chopin, Variatiunile opus 42 de Rahmaninov pe o tema de Corelli) ascultate cu putin timp înainte „în avanpremiera” ca viziune a tânarului pianist au fost motive „palpabile” de interes pentru programul oferit la Iasi. Program început atipic, în ordine cronologica inversa: nu partitura romantica impresionanta ca frumusete melodica si virtuozitate acrobatica, ramasa de la unul dintre corifeii romantismului, Chopin, ci trei momente din Suita nr. 2 opus 10 de George Enescu. Deoarece tehnica instrumentala ireprosabila, spectaculoasa este un element de la sine înteles peste tot în lume, asteptarea ascultatorului experimentat ramâne legata de conceptia interpretului, de alchimia sonora, de forta expresiei. Lucrarea de deschidere si Pavana pentru o infanta defuncta, apartinând congenerului, afinului de conceptie stilistica al lui Enescu, Maurice Ravel, au devoalat mai întâi harul lui George Todica de poet al imaginii muzicale. Imagine încalzita de efluviile romantismului crepuscular, desarfata ca efect al neclaritatii irizate impresioniste. Sigur, prima imagine enesciana, Toccata, a pus în evidenta stapânirea nonsalanta a tehnicii pianistice redutabile, dar Sarabanda si Pavana i-au oferit tânarului interpret primele doua ocazii sa-si fixeze climatul expresiv învolburat, ce îi este propriu, în acord fin cu starea emotionala a lui Enescu, ajuns în 1904, când a terminat partitura, la doar 24 de ani. Conceputa putin mai devreme, în 1899, „Pavana pentru o infanta defuncta” devoaleaza aceeasi stare emotional-stilistica proprie romantismului, caruia Maurice Ravel i-a investit sugestiile cromatismelor ce anuntau proximitatea spatiilor moderne de secol XX. Linia melodica unduitoare dintre cele doua epoci stilistice a fost trasata cu penita subtire de George Todica, fara efuziuni, fara contraste radicale, doar prin energia sugerata, prin finetea tuseului, de parca intrarea în universul zbuciumat-ardent al lui Rahmaninov, ce urma, ar fi pretins economia de forta cinetica si expresiva. Chiar asa a fost, pentru ca tema melodica de un lirism reticent, presupusa a fi imaginata de barocul Arcangelo Corelli, i-a dezlantuit în 1931 rusului Serghei Rahmaninov imaginatia improvizatorica. Desi a trait în patria jazz-ului, Rahmaninov nu a comentat spontan La Folia, aleasa si de Corelli, ci si-a înregistrat ideile în partitura ca variatiuni – sinonimul scris al improvizatiei de moment. De aceea atâtia pianisti si-au pus la încercare toate fortele spre a stapâni textul dificil de tradus. O muzica ce pretinde interpretului totul: gândire polifonica, expresivitate lirica, forta fizica, finete timbrala, stiinta-arta a relationarii contrastelor, masivitate de orga, stapânire deplina a pasajelor descurajant de dificile. Am precizat caracteristicile opus-ului nr. 42 de Rahmaninov spre a sublinia reusita lui George Todica. Spre deplina receptivitate a Variatiunilor, interpretul trebuie sa mai posede arta comunicarii. Aceasta cred ca este una dintre calitatile definitorii ale protagonistului ascultat în sfârsit si la Iasi. Nici o nota, nici o fraza melodica, nici un acord sau un sirag de sunete dispuse vertical nu exista doar pentru ca asa au fost lasate pe portative. Totul este trecut prin filtrul reflexivitatii si afectivitatii artistului-interpret, totul are sens, forta expresiva, este atinsa relatia osmotica între virtuozitatea instrumentala coplesitoare si puterea de comunicare. De aceea, atentia se mentine egala pe tot parcursul unui astfel de program, nutrind dorinta auditiei repetate. Sigur, Andante spianato si Marea Poloneza brilianta de Chopin a fost suma calitatilor tânarului pianist George Todica. Pentru ca am mentionat harul sau de a comunica, se cuvine adaugat un cuvânt despre sensibilitatea cu totul speciala, ilustrata prin fervoarea expresiei (prezenta nu doar în cazul lucrarilor romantice). Nu întâmplator celebrul text chopinian a fost ales pentru final. Am avut dovada sintezei ce a cumulat muzicalitatea profunda, simtul construirii spectacolului grandios, impresionant, stralucitor ca arhitectura a ideilor si virtuozitate a expunerii cu ajutorul instrumentului. Concluzia este inevitabila: George Todica are toate motivele sa se întoarca pe scenele iesene, evident si ca solist într-un program simfonic. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
