sau Plictisita si pastaile Ma duc la piata sa cumpar ceva fructe si legume. Rosii, fasole verde, cirese (ciresele din batrânul cires de la Amnas mi le-au ras graurii pe toate!), poate niste zarzare. Hm. Mda, e luni. Destule tarabe goale ori acoperita marfa ramasa pe ele (ale celor care îndeobste au „abonament” la ele, iar lunea fiind o zi traditional mai slaba, si-au luat si ei liber). Zarzare nu zaresc, normal, a cam trecut vremea lor, chiar daca prin Mircea mai sunt ceva zarzare cel putin într-unul din zarzarii din cartier, devreme ce era sa-mi cada una în cap pe când treceam sub el, venind de la cumparaturi. M-am aplecat, am cules zarzara frumusica si proaspata de pe jos, de la cazatura se crapase un pic, am mirosit-o, mireasma puternica si autentica de zarzare coapte, am mâncat-o pe loc, bagând sâmburele în sacosa: ia sa-l iau eu la Amnas si sa-l vâr în pamânt, poate apuc sa vad crescând un zarzar! (În paranteza fie spus, pe vremea viilor traditionale de la Amnas, prin ele existau, pe lânga piersici de vie, pruni, nuci, tufe de agrise si de coacaze, si zarzari! Habar n-am cum se face ca par disparuti nu doar din viile disparute, ci din tot satul. Sa nu fi avut nimeni zarzari prin gradina? Habar n-am. Ca fapt divers, mama comanda poate nu în fiecare an, dar des niste zarzare - Marallen, în saseste, Marillen în germana austriaca - de la cineva care avea lot de vie pe araci prin viile IAS-ului ca sa faca gem, un gem dulce-acrisor bun pentru anumite prajituri!) Cumpar un kilogram de rosii de-alea gustoase, mai late, taranesti parca le zice, apoi trec în revista oferta de fasole verde. Care avea doar doua preturi: fie costa 15 lei kilogramul (aia mai proaspata), fie 10 (aia mai putin proaspata)!? Niciun pret între... În fine, ma opresc la o taraba, încerc o pastaie, frageda! Iar celalalte aratau si ele bine. Okay, iau de aici, pretul afisat fiind de 10, nu de 15. Dar nu era decât o fata care statea pe o ladita, ceva, cu spatele la taraba cu pastai si care parea ca vinde la taraba din fata ei. Statea si „butona” pe smartphone. - Aici cine vinde?, o întreb. - Tot eu. - A, okay, dati-mi un kil de fasole verde. Ia fata o punga, o umple, o pune pe cântar, mai adauga o mâna de „pastai fara ate” si mi-o da. Îi întind 10 lei si ma trezesc ca îmi da rest 4? Ma uit la ea, ma uit la pretul afisat... - Ala-i pretul vechi..., îmi explica ea, oarecum cu voce plictisita, întinde mâna si ia hârtia cu pretul cel vechi. - Da? Okay, mersi... O zi buna! Doamne, de-ar fi vazut-o taica-su ori maica-sa, cred ca s-ar fi crucit mai întâi, ca sa exclame apoi: „Ce faci, fa fraiero? Omul îti da pretul pe care l-a vazut si acceptat, iar tu îi dai înapoi 4 lei??” În drum spre casa doar atât am mai încercat eu sa-mi explic: de ce a facut fata gestul asta? Poate a fost întrebata de acasa cum merge piata, iar cum nu mergea bine, i s-o fi spus sa de-a pastaile cu 6 lei. Ea o fi zis, bine, asa fac, dar apoi si-a bagat nasul în smartphone si a uitat sa schimbe pretul... Dar chiar si asa, tot trebuia sa faca ce ar fi facut orice vânzator cu minim spirit de negutator: ar fi luat cei zece lei, apoi, dupa plecarea clientului, ar fi pus pretul nou, nu? Altfel, dincolo de toate asertiunile negutatoresti, pe undeva gestul fetei este chiar admirabil, de vreme ce a actionat cumva în conformitate cu propria convingere, ramânând înlauntrul propriei constiinte si refuzând sentimentul ca si-a înselat cumparatorii. P.S. „Fata mare” din titlu luati-o cu titlu de figura de stil, caci, desigur, în ziua de azi n-ai cum sa stii daca o fata de circa 16 ani mai este fata mare, dar în materie de vânzari aceasta sigur mai e... Michael Astner este poet, traducator si publicist
