La 55 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de catre sovietici si acoliti, mai staruie înca mitul curajului aratat de Nicolae Ceausescu. Cum am scris, tot aici, despre acest subiect acum cinci ani, as relua aceste articole de august. Si, poate, de memorie lucida. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele Pactului de la Varsovia (minus România si Albania), conduse de generalul sovietic Iamscikov ocupau Cehoslovacia. Dupa sursele celui mai important specialist de la Oxford, profesorul R. J. Crampton, era vorba de 29 de divizii (marea majoritate trupe sovietice dislocate în R.D.G., Polonia, Ucraina si Ungaria, precum si armate nationale), 7500 de tancuri si 1000 de avioane care au luat cu asalt punctele strategice si în câteva ore au preluat controlul întregii tari, presedintele Svoboda si Ministrul Apararii, Dzur, oprind armata ceha sa raspunda militar si cerând populatiei sa nu opuna rezistenta. Secretarul General al Partidului Comunist Ceh, Alexander Dubček, cel care initiase un curent reformist în partid de la preluarea puterii, în ianuarie a acelasi an, a fost arestat si dus la Moscova împreuna cu membrii întregului guvern. Operatiunea a fost denumita „Danubius”, dupa remarca furioasa a lui Brejnev despre „cârdasia dunareana” a Iugoslaviei si a României cu Cehoslovacia si avea ca scop „oprirea contrarevolutiei” pe care o încercau reformistii cehi, cei care în Manifestul celor 2000 de cuvinte vorbeau despre pluripartidism, despre refacerea unui partid social-democrat, despre depolitizarea armatei, despre libertatea presei si de constiinta, despre ridicarea cenzurii si despre reabilitarea victimelor politice ale stalinismului. Ce treaba avea Ceausescu cu acest program reformator? Niciuna. Ajuns la putere dupa moartea lui Dej din eroarea de judecata a lui Ion Gh. Maurer (care l-a crezut mai tânar, mai docil si mai deschis decât Gheorghe Apostol), Ceausescu a dus mai departe cele doua mari schimbari de directie ale partidului fata de Uniunea Sovietica orchestrate de Maurer si Corneliu Manescu: apropierea de China lui Mao si resuscitarea curentului nationalist care se opunea politicii dominatoare a „imperialismului” sovietic, cel care propovaduia internationalismul proletar în defavoarea etnicitatii. Toata îngrosarea nationalist-comunista a politicii lui Ceausescu venea din asa-zisa „declaratie de independenta” a lui Dej, din aprilie 1964, si din fascinatia traita de tânarul politruc comunist în fata eficientei politice a discursului nationalist-legionar (nu numai tema „omului nou”, dar si toata structura de organizare, de „agitatie si propaganda” a ceausismului par calchiate dupa cele ale Garzii de Fier!). Cu un discurs cu accente isterice, datorate diabetului, cu o pozitie dominatoare si autoritarista, Ceausescu va face limpede liniile de forta ale regimului sau înca de la finele anului 1967, când cumuleaza puterea de stat în mâinile partidului si îsi plaseaza camarila în CC si la conducerea nou înfiintatelor judete (care ruinau vechea retea de putere din raioane si regiuni a simpatizantilor sovietici). Iritata de planul Valev, care voia sa instituie o comanda sovietica asupra programelor de dezvoltare economica a tarilor din „lagarul socialist” – rezervând României, spre exemplu, doar rolul de tara agrara si zootehnica ce urma sa produca necesarul pentru toate tarile „surori” –, conducerea de la Bucuresti începe sa mârâie si reia tema dreptului fiecarui partid de a-si alege calea pe care o considera potrivita pentru desavârsirea socialismului la el acasa, asa cum fusese ea lansata de Gheorghiu-Dej. De aceea, pozitia lui Ceausescu nu era de sustinere a „democratizarii” partidului comunist, în care intelectualii sa joace un rol mai activ, cum visau reformistii cehi, ci doar de evitare a crearii unui precedent în care sovieticii, împreuna cu slugile lor, intrau sa rastoarne de la putere o conducere de partid dintr-o tara „frateasca” care nu le era pe plac. Din aceasta perspectiva, Ceausescu propunea dezinvolt fie desfiintarea simultana a celor doua blocuri militare, fie comanda prin rotatie a Tratatului de la Varsovia, lucru care stârnea hohote de râs la Moscova (dar si iritare!). De altfel, în aceasta criza s-a vazut ca Ceausescu, egolatru maladiv, visa sa ajunga, asemenea lui Tito, un lider al „tarilor nealiniate” si ca politica României pe acest subiect a fost în siajul Iugoslaviei ceea ce a stârnit, dupa cum spuneam, furia lui Brejnev. A fost evident însa ca Ceausescu, care a fost în Cehoslovacia, în vizita la cel mai înalt nivel, imediat dupa Tito, nu se regasea în programul reformist al Primaverii de la Praga (cu exceptia punctului minor al reabilitarii victimelor stalinismului, lui dosarul Patrascanu folosindu-i doar la debarcarea Ministrului de Interne Draghici si la mozolirea imaginii lui Dej). În discutiile avute, între 15 si 16 august, Ceausescu îi reaminteste lui Dubček ca nici nu se pune problema de „a se renunta la rolul conducator al partidului comunist si al clasei muncitoare” si insista doar pe agenda lui externa, cu desfiintarea programelor CAER si pe faptul ca partidele comuniste din fiecare tara trebuie sa joace un rol mai important, „sa nu mai existe un centru conducator al miscarii comuniste la ale carui decizii trebuie sa te supui neconditionat”. Ce e interesant, e argumentatia potrivit careia adoptarea neconditionata a pozitiei PCUS provine, spunea Ceausescu criticând conformismul stalinist al lui Dej, din idealizarea în trecut a tot ce venea din URSS, însa acum, PCR „trebuie sa adopte pozitii care corespund nevoilor de azi ale României”. De altfel, nu se sfieste sa dea drept exemplu masurile luate de el în România si sa critice intruziunile sovietice sau intentiile unora „de a amesteca Tratatul de la Varsovia” în rezolvarea acestei crize interne a partidului ceh, creata de fapt de gruparile conservatoare din Prezidium, dirijate de Moscova, cele care vor adresa oficial „invitatia” sovieticilor si aliatilor lor de a veni sa apere „cuceririle revolutionare” puse în pericol de asa-zisa contrarevolutie. Culmea e ca, sub raport juridic, Tratatul de la Varsovia permitea interventia militara doar în cazul în care o tara era atacata de un dusman ideologic, „imperialist”, care voia sa rastoarne ordinea comunista, nu si în cazul „fratilor” ideologici. Ceausescu afla de invazie dupa ora 3 dimineata, de la Paul Niculescu-Mizil, mâna sa dreapta, cel care fusese sunat, când au intrat trupele sovietice în Praga, de corespondentul Agerpres. La ora 6.30 dimineata conduce deja lucrarile Comitetului Executiv al CC al PCR, convocat în pripa. (Continuare în editia Ziarului de Iasi din 9 august) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
