În aceeasi tonalitate nostalgica, seria speculatiilor lexical-etimologice legate de terminologia pescuitului se încheie cu referiri succinte la alte câteva scule pescaresti. Primii pesti capturati îi pastram, absolut barbar si ne‑ecologic în raport cu codurile etice actuale, în traista de cârpa purtata la gât sau, înca si mai nemilos, însirati, prin bronhii si gura, pe o sfoara legata la brâu. Mai târziu, stând ciuciti ore în sir, spre învatatura, la o distanta respectuoasa de adevaratii pescari, oaspeti de pe la Sibiu sau Bucuresti, cu cizme, palarie verde si permis de pescuit, am luat cunostinta de existenta juvelnicului, o tolba din plasa mai mare sau mai mica, tinuta în apa, în care trebuia sa pastrezi, omeneste si civilizat, pestii, chipurile, în mediul lor natural. Cuvântul este înrudit etimologic cu jivina si are a face cu vechiul radical slav žiti ‘a trai’. Îl gasim ca atare, cu sufix cu tot, în limbile slave vecine. Unul din primele mele juvelnice, neglijent ancorat la mal de o radacina, mi‑a fost luat de apa vijelioasa din marele cot al Ostrovelului, împreuna cu cei câtiva salauasi pe care îi prinsesem. În loc sa ascund în tainitele inimii pocinogul, am facut imprudenta sa ma plâng acasa de ghinion. Prilejul nu a fost nici de data asta scapat de tata, pedagog implacabil, autoritar, dar si convins de virtutile educative ale ironiei si ale mefientei. Tata a facut deci din tântar armasar si a narativizat homeric întâmplarea, spre deliciul galeriei. Titlul fabulei respective din repertoriul nemilosului aed satiric a fost „Juvelnicu’ lu’ Janicaˮ. Trei pescari în devenire Între instrumentele sau dispozitivele folosite de pescarii de profesie, aproape toate sunt confectionate din plasa, retea din fire împletita, în mediile traditionale, manual. Atât plasa, cât si navodul, varianta cea mai dezvoltata a acestui tip de scule pescaresti, fac parte din stratul cel mai vechi al împrumuturilor din slava veche, fiind cuvinte cunoscute, întelese si folosite de toti românii. Daca nu s‑ar regasi ca atare în sârba si bulgara, din slava veche ar putea veni si numele vârsei, capcana pentru pesti construita din nuiele sau din inele de lemn acoperite cu plasa, cu diametrul de pâna la un metru, înfipte în ape de adâncimi medii; pestii pot intra în interior, atrasi de hrana, dar nu mai pot iesi, caci cele doua intrari de la capete sunt foarte înguste. În fine, pur lipovenesc este numele setca (plural: setci), o plasa lunga de pâna la o suta de metri, dar îngusta de maximum 1,5 metri, cu ochiuri mai mari sau mai mici, în care pestii se prind fara scapare. Putând fi lesne desfasurata pe mari suprafete de apa, setca este unul dintre instrumentele preferate de braconierii de astazi si dintotdeauna. Producerea, comercializarea si folosirea setcilor sunt astazi absolut interzise de lege. Despre cârliont am mai vorbit, în episodul despre unchiu’ Gheorghe, maestrul absolut în arta de a mânui aceasta scula greoaie, pentru care îti trebuie nu doar rabdarea si tenacitatea specifica, oricum, oricarui pescar, ci si forta fizica. Cârliontul nostru pescaresc nu poate avea cu omonimul sau, denumind zuluful fetelor, nici o legatura, semantica, istorica sau metaforica. Oricum si omonimul, adica zuluful, are si el o etimologie necunoscuta. Dictionarul ne informeaza de existenta regionala a cuvântului chipcel sau chepcel, care (potrivit definitiei: „unealta de pescuit peste marunt, formata dintr‑o plasa prinsa pe un schelet de lemn si având forma unei linguri mariˮ) nu este altceva decât cârliontul nostru. În alte parti ale Moldovei, aceeasi scula este numita ciorpac (din rusa sau ucraineana). Prin baltile Jijiei si ale Prutului am vazut adesea câte un umil autohton mânuind crâsnicul, un fel de cârliont de‑a‑ndoaselea, lasat pe fundul apei si scos din când în când cu ajutorul unei frânghii. Acest regionalism pescaresc este evident un reflex lexical al krâsnik-ului bulgaresc, nume care evoca forma de cruce a celor doua prajini care sustin plasa (în bulgara, кръст înseamna chiar ‘cruce’). Un splendid sinonim al banalei plase este mreaja, plural: mreje. Cuvântul a fost înnobilat de prezenta sa înca în cartile lui Coresi si în alte texte bisericesti din secolul al XVI‑lea, de larga raspândire printre toti românii, inclusiv printre cei de la sud de Dunare, precum si de fastuoasa dezvoltare a multor sensuri figurate. În plus, a fost nemurit de Eminescu în stofa a opta din Luceafarul: „Si pas cu pas pe urma ei/ Aluneca‑n odaie,/ Tesând cu recile‑i scântei/ O mreaja de vapaieˮ. În dictionarul academic suntem informati ca etimonul este vechiul slav mrĕža, ceea ce este mai mult decât plauzibil, numai ca prezenta sa nu doar în bulgara, sârbo‑croata, slovena, dar si în neogreaca si albaneza, ne‑ar putea îndreptati sa concedem dacopatilor moderati ideea ca ne‑am putea gândi, în acest caz, ca exercitiu de imaginatie, si la nebulosul fond daco-tracic sau chiar pre‑indoeuropean al limbii noastre. Despre puzderia de termeni putin mai vechi (lanseta, mulineta, din franceza), sau mult mai „noiˮ (vobler sau dril, din engleza), intrate în uzul noilor generatii de pescari o data cu obiectele cumparate din supermarket, nu am nici o tragere de inima sa speculez. Hipersofisticate, din fibre de sticla, carbon, materiale plastice sau oteluri speciale, unele dintre ele în curs de electronizare (scannere subacvatice, senzori speciali etc.!), sculele pescarilor recenti au un singur cusur, inutilitatea! Caci partenerii nostri atavici, pestii, au cam parasit si Dunarea, si Prutul, si Siretul, si Bistrita, iar baltile naturale unde ei se înmulteau, au fost de mult secate. S‑au refugiat în memoria noastra, a celor din alt veac. Pe „tovarasii de suferintaˮ interesati sa reflecteze sub specie aeternitatis la destinul patimei noastre comune, îi îndemn sa mearga la Casa Sadoveanu din Copou, ca sa contemple, într‑o vitrina, sculele de pescuit ale maestrului. Vor constata cu înduiosare ca lansetele, mulinetele, minciogul sau juvelnicul care fusesera cândva „ultimul racnetˮ al tehnicii halieutice, par acum niste biete alcatuiri copilaresti. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
