Nu a trebuit sa gasesc un titlu propriu al însemnarilor ce urmeaza fiindca denumirea ansamblului instrumental programat în Festivalul „George Enescu” se dovedeste complet explicit. Muzica pe care o cultiva instrumentistii italieni reuniti sub un nume si un adjectiv, condusi de violonistul Fabio Biondi, reprezinta „zona de agrement” a Barocului. Nu s-a intrat în „salile de expozitie” unde se pastreaza mecanismele, complicate, dar fine ca un ceas elvetian, ale stilului de compozitie si exponatele eflorescent ornamentate ale Barocului, ci în spatiile de loasir potrivite relaxarii, odihnei (nu lenei) spirituale, conversatiei agreabile, usoare, marcata de cuvintele atât de placute urechii oricând si oriunde. Un hedonism al muzicii, strain conflictului, violentei, încrâncenarilor de tot felul, chiar tristetii. Doar melancolia pluteste tot ca o unda de parfum peste notele ce îsi strunesc uneori dansul sprintar. Pentru ca usile saloanelor Barocului sunt mult prea rar deschise publicului si muzicienilor din România, am lasat aici spatiu liber comparatiilor, descrierilor imaginate în rezonanta cu spiritul, cu atmosfera muzicii aleasa de italienii din „Europa Galante” pentru concertul de duminica 10 septembrie. Lucrarea de început a fost o invitatie surâzatoare la festinul Baroc, nu opulent, ci rafinat. Un festin al divertismentului în acceptia superioara a cuvântului. Este important de precizat: nu o etalare a divertismentului grobian, dezbracat. Dimpotriva, o demonstratie ca zâmbetul, politetea, amabilitatea, eleganta erau legile societatii veacului XVIII, umbre risipite în veacul nostru. Divertismentul în re major K. 136 ramâne dovada ca Enescu, asemenea geniilor dinaintea lui, s-a odihnit dupa etapele componistice laborioase, energofage, tot cu muzica. Deja autor de opere, virtuoz al clavecinului ce lua la rând fara preget saloanele curtilor princiare, Mozart si-a luat în 1772, când avea doar 16 ani, o scurta pauza scriind rapid acest miniconcert pentru orchestra de coarde si vioara solista. Dar nu solista pentru ca îsi retinea locul în fata ansamblului, ci pentru ca, ramânând între ceilalalti, îsi etala virtutile tehnic-expresive de nivel virtuoz. Integrarea fizica a solistului în ansamblu ca obisnuinta a muzicienilor Barocului este explicabila datorita scriiturii dense, sprintare, stralucitoare alocata tuturor instrumentistilor, ce îsi „pasau” unii altora ideile spirituale, „cuvintele” mestesugite inventate de compozitor spre a înlantui conversatia spumoasa. Si „papa” Haydn, fericitul muzician care a reusit, cum foarte putini au izbândit în istorie, sa compuna 107 simfonii, si-a permis luxul de a scrie muzica de divertisment, muzica usoara din vremea lui, a clasicismului. Pentru el un lux al obisnuintei, daca ne gândim la sutele de lucrari de acest tip ce îi poarta semnatura. Ansamblul „Europa Galante” l-a selectat pentru concertul de la Bucuresti pe cel în re major. Poate nici nu ar mai fi trebuit sa precizez tonalitatea, identica primei creatii din program – cum ar putea fi un Divertiment clasic decât într-un climat armonic luminos, vesel, dezinvolt? Daca opus-ul lui Mozart, înainte ascultat, poate fi crezut a fi, cum am scris, un miniconcert pentru ansamblu de coarde si vioara, textul ramas de la „parintele simfoniei”, Haydn, si-ar merita locul, e adevarat, mai modest, în seria lunga a simfoniilor datorita substantei compozitionale cu sporita densitate a ideilor si sonoritatilor. Dar, se dovedeste si astazi ca modestia nu i-a lipsit prolificului autor austriac – stapânul imaginatiei, tehnicii si timpului necesare adunarii numarului incredibil de mare al concertelor instrumentale, cvartetelor, operelor, misselor, variatiunilor pentru diferite instrumente, recviemurilor, oratoriilor, cantatelor etc. Un etcetera care include alt numar impresionant de lucrari. Important pentru noi este ca ansamblul „Europa Galante” a adus si la Bucuresti, cum a procedat peste tot în lume, stralucirea solara, virtuozitatea tehnica si expresiva, limpezimea, robustetea „lucrului bine facut” – caracteristici ale stilului clasic ce ar trebui mult mai des etalate în viata muzicala româneasca. Început cu Divertismentul de Mozart ca o usa bogat ornamentata deschisa spre lumea ordonat-spectaculoasa a clasicismului, concertul ansamblului italian s-a încheiat cu o lucrare din vremea Barocului, de imens succes public în timpul ce ni s-a dat – ciclul de concerte „Anotimpurile”, ramas de la Antonio Vivaldi. Curios, dar spre lauda eterna a „preotului rosu”, spre lauda muzicii din anii îndepartati de noi 1718-1720, în general spre lauda muzicii academice, „Anotimpurile” sunt ultracunoscute si iubite astazi, ridicându-se ca un far luminos din valurile agitate ale oceanului de muzica si de sunete ale prezentului. În România circula pe toate canalele mai ales versiunea, cu advarat exceptionala, înregistrata tocmai în 1968 de neuitatul violonist Stefan Ruha împreuna cu Orchestra Filarmonicii din Cluj. Comparatia acelei versiuni cu oferta instrumentistilor italieni ajunsi pe scena de la Bucuresti este aproape interzisa. Acelasi dinamism tineresc, impetuos, aceeasi expresie nostalgica fara pic de sentimentalism, aceleasi contururi, aceeasi cromie renascentista, tot excelenta dialogului viu, spiritual, dintre solist si ansamblu. Diferenta versiunii românesti de altadata, devenita clasica, fata de versiunea de duminica seara a constat în prezenta la Bucuresti a clavecinului, lautei si viorii soliste cu bagheta curbata a arcusului – elemente instrumentale ce întaresc imaginea „de epoca” a muzicii. În dozajul sonor-expresiv subtil, ce nu a afectat imaginea de tablou viu a „Anotimpurilor”. Desi poarta numele „Europa Galante”, ansamblul italian ramas, la aproape un sfert de veac de la înfiintare, fericit prizonier al tineretei exultante, dar mature, nu a închis cele trei lucrari în categoria reconstituirilor, oricât de minutios-spectaculoase. Fabio Biondi a integrat partiturile regiei bazata în primul rând pe respectul deplin fata de spiritul solar al muzicii. Alt element substantial este jocul contrariilor, gustul-stiinta crearii de alternante ritmice. Nu opozitii, contraziceri zgomotoase, diferente între pauze si atacuri percutante ale sunetelor, ci tocmai moduri de a le sublinia cu inteligenta, gust, echilibru. Toate aceste caracteristici nu au umbrit stralucirea spectaculozitatii solistice si de ansamblu. Nici în vremurile baroce si clasice orgoliul bun, competitia nu a lipsit. Au fost si atunci adevarate turniruri între instrumentisti virtuozi. Iar astazi, campionii tehnicii instrumentale sunt mai la moda ca oricând. Dar violonistul Fabio Biondi, tovarasii sai de scena au cultura, gustul, experienta de a mentine excelenta tehnica în serviciul exclusiv al muzicii, al stilurilor baroc si clasic. Este o relatie fericita, mai rar întâlnita, cu spiritul vremii noastre. De aceea am scris la început ca programul ansamblului „Europa Galante” nu a fost o actiune turistica printre exponate de secol XVIII, minutios reconstituite, ci o holograma realizata cu mijloace tehnice ultraperformante, care i-a adus pe Mozart, Haydn si Vivaldi printre noi. Cu sau fara costume de epoca. O ultima observatie îsi are locul aici. Tocmai datorita lipsei gestului obedient, de copie a unor exponate din trecute veacuri, lucrarile ramase de la compozitorii amintiti, în interpretarea ansamblului italian, pot fi exemple pentru initiative ale unor orchestre mici si ansambluri românesti ce s-ar putea acoperi de succes daca le-ar oferi publicului oriunde: în sali de concert, în parcuri, în spatii expozitionale dedicate „artei vechi” sau modernitatii. Exista multa muzica usoara sau de divertisment din secolele trecute ce îsi poate pastra atractivitatea si succesul în secolul nostru. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
