Pentru ascultatorul dornic sa înteleaga etape fundamentale din creatia muzicala destinata orchestrei, concertele de joi 14 septembrie pot fi considerate modele posibile de initiere. Ca experiente de receptare a gândirii componistice relativ simple concretizata în lucrari pentru ansamblu cameral, alcatuit numai din instrumente cu coarde. Gândire aflata la antipodul substantei sonore complexe necesitând grandiosul aparat instrumental simfonic, o unitate de timp mult extinsa, un parcurs al semnificatiilor ce au drept borne descriptivismul clar si profunzimea trairilor emotionale, rezonanta cu dramatismul lumii contemporane, intensitatea reflectiei filozofice. „L’invitation au voyage” a fost programul instrumentistilor din Zürich, lansata publicului dupa-amiaza de pe scena Ateneului Român. Solistul virtuoz, dirijorul Orchestrei de camera din Zürich, Daniel Hope, a schitat o micro-istorie a muzicii bazata pe sapte epoci si conceptii personale de scriitura. Punctul de plecare a fost capodopera ce a înfruntat linistita veacurile: Dublul Concert în re minor de Johann Sebastian Bach. O demonstratie superba a scriiturii bogat melodice pentru doua viori discret însotite de orchestra, un model al elocintei cu care spiritul inventiv, bogat în expresie al instrumentelor s-a pliat formei compozitionale distincte reprezentata de fuga si contrapunct. O potrivita „deschidere” a jocului spiritual-muzical cu aceasta jerba de melodii ce au intrat în memoria atâtor generatii de melomani, si acolo au ramas. Pentru noi cele doua Intermezzi opus 12 de George Enescu nu au fost doar prima optiune politicoasa a oaspetilor la adresa gazdelor, ci amintirea frumoasa a pasiunii cu care Enescu interpreta deseori acel „Concert din muzica de Bach” împreuna cu elevul sau Yehudi Menuhin – amintire devenita document istoric prin mijlocirea discului. Filiera stilului violonistic Enescu-Menuhin-Hope, marcata de calitatile personale ale fiecaruia, a fost evidenta si în dupa-amiaza de joi, asa cum se resimte la auditia înregistrarilor solistului sud-african. Ma refer la directetea, simplitatea si caldura expresiei viorii. Permanent interesat de valorile compozitionale acreditate în secolul trecut sau aflate în asteptarea primului verdict al prezentului recent, Daniel Hope a continuat programul cu o lucrare, tot miniaturala, a compozitorului american prea putin cunoscut instrumentistilor si publicului român: Philip Glass. Atât de putin cunoscut încât nu s-a observat ca promotorul fervent din anii ’70-’80 al minimalismului radical, bazat pe repetarea obsesiva a unor motive melodico-ritmice scurte, modificate subtil pe parcursul derularii actului muzical, s-a „cumintit” dupa iesirea avangardei din scena, devenind si el mai receptiv la farmecele directe ale melodiei, ale expresiei lirice. Dovada adusa în România de Daniel Hope si ansamblul sau a fost lucrarea „Echorus”, compusa în 1995 – alta legatura cu Menuhin pentru ca i-a fost dedicata de Philip Glass. Înca un compozitor al prezentului, deja legendar, care ar trebui adus pe scenele noastre de concert, este Arvo Pärt. Lirismul definitoriu, climatul meditativ al muzicii sale ar fi argumente si pentru publicul român. Lucrarea „Darf Ich” („Îmi este permis?”) poate fi înteleasa ca o întrebare adresata societatii noastre muzicale. Mentinând echilibrul între limpezimea melodioasa a trecutului si modernitatea temperata de secol XX, Daniel Hope a inclus în program dipticul postromanticului Edward Elgar Introducere si Allegro opus 47. Cum nimic nu este întâmplator, instrumentistii oaspeti au pastrat legatura cu universul muzical englez facând totodata înca o reverenta mediului românesc, deoarece Constantin Silvestri s-a nascut, si-a început afirmarea prodigioasa aici, construindu-si ultimii ani de efervescenta creativitate ca dirijor si formator de orchestra în Marea Britanie. Partitura aleasa pentruFestivalul „George Enescu” a fost singura optiune legata de un text radical înnoitor pentru anul elaborarii, 1933, Trei piese opus 4 nr. 2. Radicalism ce nu si-a pierdut taria nici dupa retragerea a ceea ce am mai numit „vârfurile tepoase” ale modernitatii. Bineînteles, firul continuitatii nu s-a rupt la audierea clasicelor Sase dansuri românesti, ultim gest admirativ al oaspetilor pentru tezaurul nostru muzical, proiectat de compozitorul Béla Bartók la dimensiuni universale. Disponibilitatile sonor-expresive, dramaturgice, polifonic-ideatice, spectaculoase ale ansamblului simfonic au fost generos, covârsitor puse în lumina de dirijorul Vladimir Jurowski. Adept al programelor lipsite de respiratia odihnitoare a divertismentelor intercalate în selectia pentru scena bazata pe lucrari de profunda meditatie ideatica, dense ca scriitura, impresionante ca înfatisare muzicala-expresiva, Jurowski a ales pentru prima parte a concertului secund realizat cu Orchestra bavareza de stat din München doua lucrari inspirate de câte o tragedie. Opus-ul compozitoarei ucrainene Victoria Poleva „White interment” („Înmormântare alba”) este deopotriva un omagiu declarat la adresa tuturor victimelor regimului bolsevic din revolutia anului 1917 si o reculegere în amintirea celor morti si suferinzi din cauza raboiului început în februarie 2022. O muzica ce nu poate fi decât trista, apasatoare. Moartea fiicei Almei Mahler si a celebrului arhitect Walter Gropius l-a impresionat pe compozitorul Alban Berg pâna la sublimarea muzical-artistica în Concertul pentru vioara si orchestra „În memoria unui înger” (1935). Tehnica destul de arida a scriiturii seriale, dificultatile partiturii solistice, atmosfera îndoliata a muzicii pastrata dupa interpretarea lucrarii anterioare, lipsa de experienta a publicului datorata absentei lucrarii din programele filarmonicilor românesti au explicat retinerea acestuia fata de opus-ul intrat în repertoriul multor violonisti ai lumii – deci inclus frecvent pe afise. S-a evidentiat din nou justetea ideii (vechi, de altfel) ca o modalitate de a înlesni patrunderea creatiei contemporane în zona de interes general este integrarea sa în circulatia permanenta a valorilor. Unele, mai greu accesibile, au sanse de a fi acceptate pe masura contactului repetat cu ascultatorii. Punctul culminant al programului a fost atins prin înfatisarile muzicale ordonate în Simfonia Alpilor de Richad Strauss, tot o lucrare de secol XX însa total aservita postromantismului. Ceea ce înseamna ca imaginatia melodica se dezvolta progresiv de la austeritatea sau dezinvoltura senina a câte unui instrument solist pâna la explozia impresionanta a grandiosului ansamblu orchestral ajuns, conform dorintei autorului, la 125 de surse sonore. Strauss si-a explicat imensa compozitie ca o serie neîntrerupta de peisaje (douazeci si doua la numar), de momente ce i-au marcat o excursie în Alpi. Însa chiar daca ai cunostinta de motivele inspiratoare, semnificatia muzicii depaseste episoadele povestii, transcede limitele genului programatic. Influenta wagneriana limpede, observabila nu numai în fluxul îndelung al desenului melodic din partiturile instrumentelor cu corzi, ci în asemanarea unor teme cu cele inventate de maestrul de la Bayreuth, dramatismul patetic al substantei muzicale, contrastul de atmosfera si expresie nascut din alternarea secventelor de explozie tectonica si a celor inocent-vesele, jucause, stingerea treptata a combustiei dramatic-sonore pâna la ultima pâlpâire – totul se mai poate interpreta ca un poem filozofic. Poate nu a fost întâmplatoare alegerea pentru bis a Preludiului actului al III-lea din opera „Maestrii cântareti din Nürnberg”, de Richard Wagner. Vladimir Jurowski s-a dovedit înca odata arhitectul constructiilor imense, fauritorul de climate muzical-ideatice-expresive puternice, stapânind deplin auditorul. Totul a fost performant-posibil datorita Orchestrei bavareze de stat din München, ansamblu de elita ce îti cultiva dorinta neîntârziata a reîntâlnirii, fie si cu ajutorul înregistrarilor. Imagini preluate de pe contul de Facebook al Festivalului „George Enescu” Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
