În mod aparent paradoxal, cu cât se vorbeste mai mult despre dragoste în lume, cu atât se înmulteste mai mult ura dintre oameni. Se dau legi în numele iubirii (de orice... gen) si (aparent) împotriva urii. Crestinilor li se reproseaza ca nu au dragoste daca nu accepta tot soiul de experimente sociale sau de manifestari smintitoare. Unele versete din Biblie nu mai pot fi citate pentru ca „instiga la ura” (sunt considerate „hate speech”). Aceiasi vajnici „militieni ai iubirii” nu ezita însa a stârni, sistematic, valuri de ura asupra Bisericii si a membrilor ei. Si chiar asupra oricarui om care ar îndrazni sa spuna lucrurilor pe nume, sa sustina lucruri firesti ori sa puna sub semnul întrebarii noile ideologii dezumanizante. Cum se face ca „iubirea multora s-a racit” (v. Matei 24, 12)? Cum ajungem la adevarata dragoste pe care suntem chemati sa o cautam si sa o cultivam? Poate un crestin sa urasca? În ce conditii? Vom avea ca punct de plecare un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel, care ne va fi ghid spre a ajunge la întelegerea binecunoscutului cuvânt al Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). În Epistola catre Romani, „apostolul neamurilor” îndeamna: „Dragostea sa fie nefatarnica. Urâti raul, alipiti-va de bine” (Romani 12, 9; v. si Amos 5, 15). Pe scurt, avem o definitie a adevaratei iubiri, cea „nefatarnica”, si doua conditii ca sa o putem dobândi: sa urâm raul si sa ne alipim de bine. Sfântul Ioan Gura de Aur distinge, într-una dintre omiliile sale, iubirea crestina între diferitele tipuri de „iubiri”, explicatiile sale fiind extrem de actuale: „Fiindca dragostea poate fi de multe ori chiar si în faptele cele rele, precum de pilda este dragostea celor corupti, dragostea celor ce sunt de acord în rapiri si furtisaguri de averi straine, dragostea celor de prin ospete si betii, de aceea apostolul, scotând dragostea cea adevarata din rândul celor de mai sus, zice: «urând raul si lipindu-va de lucrul bun». El nu zice «departându-va de rau», ci urându-l cu desavârsire, fiindca chiar verbul pe care îl întrebuinteaza aici (a urî ceva mult, a avea scârba si groaza de cel urât) de multe ori semnifica marimea sau tensiunea actiunii” („Comentariile sau Explicarea Epistolei catra Romani a celui între sfinti Parintelui nostru Ioan Chrisostom, Archiepiscopul Constantinopolei”, Atelierele grafice SOCEC&Co., Bucuresti, 1906, p. 364). Cultivarea iubirii nu poate începe fara a urî pacatul. Asa cum, pentru a se apropia de soare, o racheta are nevoie, mai întâi, de o propulsie atât de puternica încât sa o desprinda de pamânt. Pacatul trebuie urât indiferent de persoana prin care este promovat. Poate fi chiar si cineva din familie sau cineva foarte drag. Pentru ca a urî pacatul nu contrazice porunca iubirii aproapelui. Sfântul Ioan Gura de Aur ne explica aceasta, tâlcuind gândul si intentia lui Dumnezeu: „Daca am spus, zice, sa va iubiti unul pe altul, sa nu credeti ca aceasta iubire trebuie a o întinde pâna acolo ca sa conlucreze chiar si în faptele cele rele, ci cu totul din contra hotarasc eu: nu numai ca sa fie straina de savârsirea raului, ci sa fie straina chiar si de intentia de a face raul; si înca nu numai straina de aceasta intentie, ci sa dispretuiasca raul si sa-l urasca cât de mult” (op. cit., p. 365). În comentariul sau la acest pasaj din Epistola catre Romani, Origen vine sa raspunda unei nedumeriri care se ridica atunci când se vorbeste despre ura ca fiind o lucrare crestina: „Pare ciudat sa gasim ura enumerata printre virtuti, dar era nevoie sa fie asezata aici de catre apostol. Nimeni nu se îndoieste ca sufletul are sentimente de ura în el; însa este laudabil sa urasti raul si sa urasti pacatul. Caci, daca nu uraste cineva pacatul, nu poate sa iubeasca si nici nu poate sa-si pastreze virtutile. Spre exemplu, daca cineva doreste sa-si pastreze curatia, nu poate fi în afara de orice primejdie daca nu uraste si nu dispretuieste nerusinarea”. Pentru a ilustra cu un exemplu si mai concret, cuplurile de crestini care traiesc în desfrânare, nefiind (înca) cununate – din pacate, tot mai numeroase –, nu pot gasi o scuza în faptul „ca se iubesc”, ci au nevoie sa-si marturiseasca la spovedanie neputinta de a urî pacatul desfrânarii. Când Origen spune ca „sufletul are sentimente de ura în el”, trimiterea este aici la una dintre cele trei puteri ale sufletului, anume puterea iutimii. Când este (gresit) îndreptata împotriva unui alt om, ea devine pacat, fiind numita mânie. Dar exista si mânia cea buna, când o îndreptam nu împotriva unei alte fiinte umane, ci împotriva raului. De aceea spune si Psalmistul: „Mâniati-va, dar nu gresiti” (Psalmi 4, 4). Aceasta „energie” constitutiva fiintei umane nu o mai folosim astazi cum trebuie, anesteziati si de mentalitatea unei lumi în care pacatul este tot mai mult promovat ca fiind normalitate. E ca atunci când mâncam de la fast-food sau bem bauturi carbogazoase. Stim ca ne dauneaza sanatatii, dar nu „urâm” acest obicei care, mai devreme sau mai târziu, ne va îmbolnavi. (Va urma)
