Corina Mindea, Botosani: ”Sotul meu are 63 de ani si de ceva timp îi tremura mâinile chiar si când nu face niciun efort si nu are întotdeauna control asupra gesturilor pe care vrea sa le faca. Am mers la medicul de familie care ne-a spus ca este posibil sa fie un început de Boala Parkinson si ca ar trebui sa consultam un medic neurolog. Noi nu avem copii si ne este destul de greu sa ne descurcam singuri. Ne-ar ajuta sa primim niste sfaturi în acest sens”. Dr. Doru Baltag, medic primar neurolog, Directorul medical al Spitalului Clinic de Recuperare din Iasi: ”Medicul dvs de familie are dreptate: trebuie sa consultati un medic neurolog pentru a avea certitudinea unui diagnostic, deoarece simptomele mentionate de dvs pot fi întâlnite si în alte boli. În ceea ce priveste Boala Parkinson, aceasta este o suferinta degenerativ progresiva si survine în urma distrugerii lente a neuronilor. Datorita faptului ca zona afectata are un rol important în controlul miscarilor, pacientii prezinta dificultati de deplasare, gesturi rigide, sacadate si incontrolabile, tremor si instabilitate posturala. Anual, la nivel mondial circa 300.000 de persoane sunt diagnosticate cu aceasta boala, incidenta crescând odata cu vârsta. Astfel, 1- din persoanele cu vârsta peste 65 de ani fac boala, având o incidenta de 1,5 ori mai mare la barbati decât la femei, rareori survenind în copilarie sau adolescenta. În mod normal, primele simptome îsi fac simtita prezenta dupa vârsta de 60 de ani, dar sunt cazuri în care 1 din 10 pacienti este diagnosticat cu aceasta afectiune înainte de 50 de ani si 1 din 20 de pacienti în jurul vârstei de 40 de ani. La debutul bolii, semnele si simptomele pot fi usor confundate cu procesul normal de îmbatrânire dar, pe masura ce boala avanseaza, diagnosticul devine evident. Înca de la debutul primelor simptome se crede ca între 60-80- din celule sunt deja distruse în zona de control a motilitatii. Cele trei semne esentiale ale afectiunii sunt: tremorul de repaus, rigiditatea si bradikinezia (încetinirea miscarilor voluntare). Dintre acestea, doua sunt esentiale pentru precizarea diagnosticului corect. Instabilitatea posturala este al patrulea semn care apare mai tardiv, de obicei dupa 8-10 ani de evolutie a bolii. Simptomele acestei boli se împart în doua categorii: simptome motorii si non-motorii. Simptomele motorii includ: rigiditatea musculara; tremorul de repaus; mersul cu pasi mici; miscari lente; pierderi frecvente de echilibru; fata devine treptat imobila, clipitul este mai rar, pozitia pe scaun este una întepenita si greu de controlat din cauza rigiditatii si a tremorului. Simptomele non-motorii sunt: tulburarile de somn; oboseala; stari confuzionale; hipersalivatie; tulburari mictionale; înghitire dificila si alimentare greoaie; anxietate si stari depresive; transpiratie abundenta; aparitia durerilor difuze, scaderea tensiunii arteriale. Severitatea bolii Parkinson, modul în care progreseaza si impactul asupra vietii pacientului variaza de la o persoana la alta si, din fericire, tratamentele disponibile astazi permit un bun control asupra bolii. Depistarea timpurie a bolii, vizitele regulate la medicul neurolog, respectarea tratamentului recomandat conform fiecarui stadiu al bolii, alimentatia si o activitate fizica minima îmbunatatesc vizibil calitatea vietii pacientilor. Cauza principala în aparitia bolii o constituie moartea celulelor nervoase din zona numita substanta neagra, situata în trunchiul cerebral. Aceste celule sunt responsabile de productia de dopamina, un neurotransmitator care permite controlul miscarilor. Daca aceasta zona este afectata, apare deficitul de dopamina. Cauza pierderii progresive a celulelor nervoase ramâne necunoscuta, dar unii cercetatori incrimineaza factorii genetici si pe cei de mediu. Factorii de mediu incriminati sunt: expunerea la substante chimice si pesticide; consumul de droguri; unele medicamente neuroleptice, cu rol în blocarea receptorilor de dopamina; intoxicatia cu mangan sau monoxid de carbon; unele tumori craniene, hematomul subdural, boala Wilson, hidrocefalia si tulburarile idiopatice degenerative pot contribui la aparitia bolii Parkinson. Exista mai multe stadii de evolutie a bolii: Stadiul 1 are drept particularitate simptomatologia unilaterala, care se manifesta prin rigiditate, tremor, bradikinezie aparute doar pe o parte a corpului. Stadiul 2 are ca particularitate aparitia tulburarilor de mers, vorbit si scris, plus cele trei simptome principale manifestate bilateral, dar fara pierdere de echilibru. În stadiul 3 simptomatologia este deja avansata, dificultatile de echilibru sunt tot mai greu de stapânit, dar totusi se descurca fara a avea nevoie de ajutor si pot face singuri unele activitati. În stadiul 4 afectarea este severa, însa statul în picioare si mersul pe distante mici înca este posibil fara ajutor, doar sprijin cu bastonul si suport fizic pentru desfasurarea activitatilor zilnice. Stadiul 5 este cel în care pacientii au nevoie de scaun cu rotile, deoarece mersul este imposibil de coordonat, nu se pot da jos din pat si necesita îngrijire permanenta. Pe parcursul evolutiei afectiunii sunt anumite perioade de timp în care prezenta simptomelor si a instabilitatii posturale se amelioreaza datorita eficientei tratamentului. Tratamentul simptomatic consta in initierea unei terapii al carei scop este sa creasca cantitatea de dopamina, cele mai multe medicamente având drept constituent principal Levodopa. Medicamentele pentru boala Parkinson pot fi clasificate în mai multe categorii, cele mai utilizate fiind: - dopaminergicele, substante care duc la cresterea temporara a cantitatii de dopamina sau care simuleaza actiunea ei, având rol esential în scaderea rigiditatii musculare si îmbunatatind coordonarea, reducând tremorul deranjant, pentru o perioada de timp; - non-dopaminergicele au rolul de a modifica actiunea altor neurotransmitatori cu rol similar dopaminei. Tratamentul chirurgical se aplica pacientilor din stadiile avansate ale bolii, când simptomele nu mai raspund la tratamentul medicamentos, dar pacientul trebuie sa fie stabil hemodinamic, pentru a rezista pe timpul interventiei. De-a lungul timpului au fost folosite mai multe tehnici interventionale dar, mai nou, acestea au fost înlocuite de stimularea cerebrala profunda, care consta în implantarea unor electrozi în anumite parti importante din creier, care sunt apoi interconectati la un dispozitiv extern pentru a li se ajusta parametrii în functie de modificarile simptomelor”.
