S-a declansat un adevarat razboi pe internet dupa ce restaurantul J’ai Bistrot din Bucuresti a facut pe facebook un apel la întelegerea parintilor cu privire la faptul ca restaurantul nu este loc de joaca pentru cei mici. Doua grupuri au agitat sabiile pe câmpul virtual: grupul parintilor asa-zis permisivi, deranjati de „învechitii” care, cum ar veni, nu stiu ce înseamna sa educi azi copii si grupul sustinatorilor restaurantului cu pricina, care au vazut în anuntul respectiv un apel de bun simt în favoarea celor ce merg la un local sa se bucure de bucate, de un pahar cu vin bun, nu sa aiba grija de copiii altora ce arunca cu nisip în farfurii. Dar, care o fi avut dreptate? Când avem copil, ne aflam în fata dilemei majoritatii parintilor: cum e mai bine sa-l educ? Suntem coplesiti de amintirile bunicii care ne povesteste ce copilarie grea a avut cum, din cauza nevoilor vietii, a fost nevoita, la vârsta frageda, sa-si lase în urma familia în mediul rural pentru a-si face un viitor la oras si a-si ajuta financiar fratii mai mici. Ne vorbeste despre viata ei plina de lipsuri, ca avea o singura papusa facuta din cârpe sau o pereche de pantofi si aceea primita de la sora ei mai mare, dar cu toate acestea, lipsurile au determinat-o sa faca fata unor probleme care, astazi, ar fi, unele dintre ele, de neconceput pentru noi. Bunica spune ca nu-i era îngaduit sa se opuna parintilor, cuvântul lor era lege, ea, copil fiind, facea treburile în casa, în vreme ce parintii ei munceau la câmp, apoi nu uita sa specifice, de fiecare data când povesteste despre copilaria ei, ca bataia era rupta din rai. Unde da mama, creste! e convinsa si azi bunica. Educatia s-a schimbat si ea în paralel cu societatea. Epoca papucului cu care ne fugarea mama dupa fiecare sedinta cu parintii de la scoala a disparut. La cealalta parte a baricadei a aparut vidul de autoritate în educatie, acum parintele nu mai fugareste copilul, ci profesorul. Daca educatia autoritara e pe cale de disparitie, asta presupune ca o putem înlocui cu altceva, sa zicem, cu educatia permisiva? E oare cea mai buna alegere? se întreaba multi iar unii, fara prea multe întrebari, chiar o aplica. În prezent, parintii se tem sa impuna interdictii si pedepse sau sa dea dovada de forta excesiva. Ei nu vor, din fericire, sa-si domine copiii, educatia autoritara îi îngrozeste, asta din cauza urmelor traumatizante pe care educatia primita le-a lasat unora în anii copilariei lor. Prin urmare, sunt mai toleranti, mai liberali si mai întelegatori decât parintii de altadata. Dar, în acelasi timp, le este greu sa îsi dezvolte propriul concept de educatie, în concordanta cu alte modele socio-familiale democratice si participative, care mentin o pozitie echilibrata între daruire si exigenta. Si atunci, în lipsa unui concept personal legat de educatie, adopta un model pe care ei o numesc drept educatie permisiva, de tipul copilul poate face orice doreste, el decide, el alege. În societate exista o dezbatere intensa despre permisivitate si impunerea de limite: pentru ca ambele concepte sunt gresit întelese, iar neîntelegerea lor a generat probleme ce au scapat de sub control si pare sa atinga apogeul. Auzim din ce în ce mai des „copilul meu decide ce sa faca, copilul meu alege ce e mai bine pentru el”. Da, copilul poate alege între a mânca la desert un mar sau o prajitura, a purta o rochita în locul pantalonilor scurti sau poate alege între a se juca în parc cu mingea sau a vedea un desen animat cu mama. Dar, ca parinti, trebuie sa stim pâna unde va decide copilul. Când vorbim despre norme si reguli în familie, si nu numai, vorbim, însa, despre limite, iar limitele sunt necesare în educatie pentru ca îi ofera copilului siguranta, transmit ceea ce se asteapta de la el si când sunt bine plasate încurajeaza autocontrolul. În general, nu limita trebuie pusa în discutie, ci modul în care se stabileste si în care este gestionata, având în vedere ca are o relatie directa cu sentimentul de apartenenta, stima de sine si validitatea. La începutul dezvoltarii, limitele sunt strâns legate de rutinele si nevoile copiilor - somn, hrana, joaca - dar pe masura ce ei îmbatrânesc, lucrurile se complica, apar emotii mai evoluate si aceste limite sunt esentiale pentru dezvoltarea corecta a empatiei, a tolerantei la frustrare si a sentimentului de stima de sine. Ce se întâmpla cu un copil care nu va avea impusa în educatia sa limita? Se maturizeaza doar într-o singura directie, „eu, centrul lumii”, devine egoist, conflictual, crezând ca are dreptul de a se ocupa de toti cei din jurul lui dupa cum doreste, vesnic nemultumit de ceea ce îi ofera existenta. Va fi, mai pe scurt, inadaptat social. Pentru ca a nu se impune limite în educatie înseamna implicit a nu avea valori fundamentale la care sa se raporteze, mai târziu, ca adult. Putini stiu ca aceasta situatie, în care copilul este crescut dupa principiul e copil si poate face orice doreste , genereaza ceea ce numim sindromul Împaratului. O tulburare de comportament prin care copiii si adolescentii pot ajunge pâna la a-si sfida parintii, rudele, apropiatii, profesorii si care aduce cu sine chiar schimbari în cadrul structurii familiei. Recunoasteti, cred, cazuri în care exista o alterare a rolurilor si în loc sa fie parintii care preiau frâiele educatiei, copiii sunt cei care îsi impun în casa regulile zi de zi. Vreau la Mall, nu vreau acasa, i-a spus ieri, nervos, în tramvaiul 3, un micut bunicii. Mergem acasa sa mâncam, a replicat aceasta. Ai sa vezi tu cum îti sparg eu tie acasa geamurile! Vreau la Mall, am zis, la bile! Ai înteles?! s-a ratoit el la bunica, batând din picior. Micul Împarat cu sepcuta bleo nu s-a oprit aici: ca sa o convinga pe bunica ca nu glumeste în privinta intentiilor sale, a lovit-o cu un tractoras din plastic. Bunica a râs, copilul n-a încetat, a devenit si mai recalcitrant, sub privirile stupefiate ale calatorilor. Copil, ce sa-i fac,daca vrea, apoi trebuie sa-l duc la Mall, a tinut aceasta sa dea explicatii, ca si cum erau necesare, zâmbind, celor câtiva calatori din preajma lor, coborând cu micul împarat în statia Piata Unirii. Aceasta este o identificare clara a ceea ce presupune acest sindrom si arata o problema serioasa: declinul muncii educationale - vitala în viata copilului si în viitorul sau pentru a se forma ca personalitate - din cauza lipsei unei autoritati de formare care sa-l ghideze corect. Si, de cele mai multe ori, o consecinta a acelei educatii asa-zis permisive dusa pâna la încalcarea regulilor de care vorbeam aici. Putem spune, în cea mai mare parte, ca libertinajul în educatia timpurie s-a dovedit a nu fi cel mai potrivit dintre stilurile educationale existente. Permisivitatea de acest gen nu face decât sa favorizeze manifestarea agresivitatii la copiii nostri si sa îngreuneze reglarea comportamentului acestora, lucru care tinde sa se agraveze în etapa adolescentei, mai complicata în sine. Este foarte greu sa avansezi în educatia celor mici în momentul în care copiii nu au notiunea valorilor sau îsi pierd respectul fata de acestea pentru ca nu le cunosc. Ascultarea nu mai exista, copilul decide în conditiile în care nu stie sa faca diferenta între diferitele roluri în casa, în anturaj, în colectivitate si este confuz cu privire la felul în care trebuie sa se comporte în societate. Copilul devine nervos, nesigur pe el, nu are repere. În multe cazuri, lipsa regulilor înseamna ca cel mic nu este constient de faptul ca acestea exista . Sub umbrela permisivitatii, „e copil, el e seful” unde copilul e lasat sa decida singur privind educatia lui, se ascunde, de cele mai multe ori, parintele comod care, de fapt, nu face nici un efort sa îl educe. Partea îngrijoratoare este ca unii parinti tind sa prefere aceasta situatie, acordând prioritate absentei educatiei, incertitudinii pe care o pot produce granitele neclare. Micul Împarat din tramvaiul 3 nu doar ca nu a fost învatat sa respecte un program, cel de masa, respectiv cel de joaca, dar nu a fost învatat ce înseamna respectul si nu are idee cum ar trebui sa se comporte în societate. Iar vina, desigur, nu-i apartine lui, dar el va suporta consecintele. În vremuri nesigure - si ale noastre sunt - tânjim dupa un anumit fel de autoritate. Auzim multe voci alarmate, care se plâng de lipsa de respect care exista în familie, la scoala sau în societate, în general. Autoritatea parintilor, a profesorilor si a institutiilor pare sa se fi evaporat. Cultura permisivitatii începe sa ne sperie pentru ca, atunci când vedem rezultatele, stim ca nu am fost pregatiti sa o folosim corect. Exista o nostalgie pentru o mâna de fier care sa puna ordine. Dar la ce autoritate vrem sa ne întoarcem? La cea de care povestea bunica? A cere o revenire la acea autoritate e ridicola si inoportuna. Cum sa corectezi excesele fara a elimina libertatea? Cum sa golesti cada fara sa tragi dopul? Nu cumva trebuie sa reformulam conceptul de libertate în educatie, care e cu totul altul decât acela de a lasa un copil într-un local sa arunce cu nisip în farfuriile clientilor, doar pentru ca e copil si poate face ce doreste? Cristina Danilov este psiholog
