Thoreau dezvaluie capacitatea de investigare a realitatii imediate. El radiografiaza - aproape nietzschean - latura fenomenologica a societatii, inventând scenarii bine închegate asupra inutilitatii ei si, în primul rând, asupra agresiunii pe care o exercita în relatia cu individul. Discipolul cel mai consecvent al lui Emerson, Thoreau, reuseste sa dea ideologiei transcendentaliste o dimensiune practica, ajungând exemplul a ceea ce s-ar putea numi „stoicismul american”. În mod paradoxal, scopul principal al existentei lui Thoreau nu a fost elaborarea operei, ci articularea unei conduite transcendente, dupa modelul creionat în scrierile emersoniene. Despre autorul lui Walden se poate vorbi în termenii socratici ai prioritatii faptelor în raport cu teoria lor. Odata cu el, transcendentalismul iese din conturul ipotetic si intra în sfera concretetii. Scriitorul nu se vrea ideolog al transcenderii, ci personaj de transcendere, exponentul efortului de „impersonalizare” prezentat de Emerson în termeni entuziasti, însa poate prea filozofici, pentru contemporani. Din acest motiv, impactul social al textelor lui Thoreau ramâne mai semnificativ decât cel al eseurilor emersoniene, autorul reusind sa devina popular pâna si în cercurile politice americane ale timpului. În multe privinte, transcendentalismul predicat si ilustrat de el se suprapune cu ideologiile revolutionare ale Europei din secolele XIX si XX. Persoana nu trebuie doar sa-si asume Non-Eul („impersonalitatea” sau efortul simplei „transpersonalizari”), ci sa elimine, constient, morbul socializarii, creând un sistem transcendental de facto. Prin urmare, Thoreau dezvaluie capacitatea de investigare a realitatii imediate. El radiografiaza - aproape nietzschean - latura fenomenologica a societatii, inventând scenarii bine închegate asupra inutilitatii ei si, în primul rând, asupra agresiunii pe care o exercita în relatia cu individul. Pentru Thoreau, intrarea Americii în faza modernizarii (civilizarii) înseamna un regres indiscutabil, mai rau decât dominatia britanica însasi, iar dezvoltarea economica a sistemului o calamitate. Programul prin excelenta al refuzului integrarii sociale este prezentat în Civil Disobedience/ Nesupunerea civila, deschis printr-o respingere nietzscheana a statului si guvernului. Thoreau considera ca „guvernul cel mai bun este unul al lipsei actului propriu-zis de guvernare”, întrucât aceasta („guvernarea”) duce nemijlocit la alienarea si, ulterior, la dezumanizarea indivizilor. Faptul deriva din absenta constiintei, atât din procesul exercitarii puterii politice, cât si din structura statului (societatii) ca entitate artificiala, separata de natura. Carenta implica un anumit tratament al oamenilor din interiorul sistemului socio-politic. Ei devin masini, automatisme fara spiritualitate (constiinta), ce raspund la stimuli mecanici si nu la comunicare. În relatia cu statul, persoanele îsi pierd umanitatea si capata trasaturi de fiinte pervertite, corupte. Trebuie sa observam ca, pentru demonstrarea ipotezei de mai sus, Thoreau foloseste un rationament inexpugnabil. El observa ca raportul dintre stat si individ - indiferent de forma pe care o ia - ramâne întotdeauna unul „obiectual”, „material”, „corporal”. Atunci când îl rasplateste sau, dimpotriva, îl pedepseste pe individ, societatea se adreseaza neconditionat simturilor si materialitatii sale, transformându-i corpul (si nu sufletul) în dimensiunea primordiala a personalitatii lui. Succesul persoanei în sistem e evaluat material (plata baneasca) si, prin contrast, inadaptarea la ori, pur si simplu, refuzul rigorilor civilizatiei genereaza reprimarea aceleiasi fiinte corporale: autorul se refera la exemplul propriu (de a fi fost închis, întrucât nu a vrut, ostentativ, sa-si plateasca impozitele catre guvern), constatând ca, pentru statul în care traieste, el nu este decât o entitate facuta din carne, sânge si oase. Prin trimiterea lui la închisoare, pedeapsa sociala s-a rasfrânt nemijlocit asupra acestui corp material, constiinta neputând fi sanctionata astfel. Asadar, o forma de existenta (statul) care se afla în imposibilitatea de a identifica dimensiunea spirituala a unei alte forme de existenta (persoana), cu care stabileste legaturi directe de comunicare, se dovedeste lipsita de spiritualitate ea însasi. Societatea devine, în consecinta, o anexa a corporalitatii individului. (Va urma) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
