Când, în februarie 2011, mi s-a nazarit sa înfiintez o Cronica veche/noua, am fost uimit cât de repede si cu câta bucurie s-au strâns-unit cronicarii, de pe unde se risipisera. Între acestia, Doamna LULU, pe numele ei adevarat Virginia Burduja. Ascunsa uneori sub diverse pseudonime, mai cunoscut fiind cel în care conserva numele (voievodal) de-acasa: Aurora Dabija. Cronicarisem împreuna vreo 20 de ani, dumneaei însa, blocata fiind la mantinela corecturii, rareori evada (cu vreo recenzioara, un reportajel) în paginile revistei. A trebuit sa vina o revolutie, ca s-o scoata din rabdari si din camaruta 2/3, de la vechea Cronica, spre a se propulsa... drept în lumea afacerilor diaristice. Întrucât Doamna LULU a editat, în fascinantii ani ’90, o revista de cultura mondena, Doamna T, (pe) care a dus-o repede la sapa de lemn. Monument de discretie si eleganta orala si scrisa, a publicat un roman, Aripi de cenusa (2011), cu neverosimile îndrazneli erotice. „Condei ascutit si tandru” - cum o recepteaza empatic cronicareasa Mihaela Gradinariu - în (acest) roman „Virginia Burduja portretizeaza cu aceeasi maiestrie individualitati si generatii întregi, potrivnice, vrajmasite pe tot parcursul cartii, o incursiune în ascunse si abisale subsoluri fiintiale, ale caror meandre se arata necrutatoare mai ales în scrisorile si jurnalul aceluiasi dramatic personaj feminin”. Într-un Romantic popas în versuri, aparut în acelasi an saptezecist, eu cel putin, decodez stari si zari din anii in/corectitudinii cronice. Poemele sunt conotatii frugale, la limita exasperarii, cu micile bucurii cotidiene. Constient au ba (mai degraba da), „Cronica” si-a ignorat, ani la rând, una dintre vocile de coloratura. Or, „Cronica veche” a descatusat-o: note acide (la pagina „Moment”), comentarii pertinente pe teme de literatura si arta si, peste toate, un ochi vigil (cum zice c-as avea eu, dar Dumneaei îl poseda cu prisosinta) care întrevede atât ansambul (revistei), cât si detaliile. Asta ne-a determinat (adevarat complot de profitori!) s-o propulsam general(a) secretar(a) de redactie, post/ura cea mai solicitanta la o publicatie care se respecta: daca rezultatul final/produsul devotiunii tale e reusit, cârcotasii zic mda, se putea si mai bine... Iar dac-ai gresit cu ceva, toate oalele se sparg în capul tau. Nici aici, la CRV, n-a scapat de obsesiva corectura: când noi, baieti buni!, faceam planuri din cutite si pahara, Dumneaei, preumblându-se prin gradina de vara a Galeriilor Dana, citea periile; peria, adica, viitorul numar. La sedintele noastre, generoasa fiind, era singura care-si lua misia-n serios din chiar prima clipa: înarmata cu bloc-notes si pix, (bine) dispusa si disponibila sa noteze genialele idei care ne bântuiau, anunta solemn: Gata! Scriu! Dupa vreo ora, foaia ramânea tot imaculata, iar vocea ei din off (si aoleu) abia mai razbatea printre baionete, florete, scene si scenete, care de care mai întepatoare, mai stralucitoare, mai mângîietoare: Si eu ce scriu aici?!? Asta parând a fichiar laitmotivul reuniunii. Sau, cum ea însasi ne percepea (tot la un ceas aniversar): Cronica veche - joc serios -în/ har, rabdare, farmec si culoare,/ spre-a gândului cinstire/ în Gutenberg zidire,/ cutezat de noi,/ joc pastrat, cu tainica mândrie,/ la documentare-n biblioteci./ Zâmbiti, va rog! Stop cadru cu o / zi de primavara. Daca cineva a suferit (mai mult decât mine) la disparitia (naturala, as zice), în urma cu doi ani, a „Cronicii vechi”, aceea a fost Doamna Lulu. E o cruzime sa spun ca... tot raul, spre bine. Dar, dincolo de faptul ca ne dedasem acestor munci si zile de bunavoie, nesiliti si neplatiti de nimeni, revista era acaparanta, devoratoare de timp si nervi. Sigur, a fost si-un necesar, chiar reconfortant refugiu, dupa ce ai ramas singur. Cazul meu, al lui Stefan Oprea, al lui Bogdan Ulmu, si-n ultima instanta, al Doamnei Lulu. Eliberata, însa, de dulcea corvoada a CRV, s-a regasit si, oarecum, reechilibrat în scrieri ce nu mai suportau amânare. As zice ca recentii doi ani au fost si cei mai creativi, ai optzecistei de astazi. Un roman epistolar (Aproape, departe dragostea mea), o nuvela (Întâlniri de iarna) de vreo suta de pagini, alte nuvelete si schite (de moravuri, de naravuri) sunt semnul unei ebulitii impresionante, care da cu tifla pre/judecatilor si chiar neputintelor vârstei. Iat-o, în finalul acelor Întâlniri de iarna, vocea personajului narator, poate chiar vocea autoarei, când sumbre gânduri se strecoara printre duioase amintiri... Ale mele sunt si unele, si altele. Ale mele sunt zilele toate, strâns rasucite în jurul imediatului salvator. Care e viata mea. Realitatea mea, nu de altcineva dictata. Nu gonita, clipa de clipa, de „ce-ar fi fost daca...” De ce înselatorul, mincinosul „pâna la moarte” în scrum se preface, nu ma mai întreb. Nu ma mai intereseaza subiectul. Îmi fura linistea cu greu câstigata cu ajutorul caietului de marturisiri, de dulci/amare amintiri. Pe care nu-l voi mai deschide niciodata! Desi eu cred ca l-a si deschis… Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet si eseist
