Între gândirea de tip politic cu privire la nediscriminare si întelegerea în duhul lui Hristos a acestui aspect social este o diferenta ca de la Cer la pamânt. Gândirea politica afirma ca, indiferent de ceea ce este sau alege sa fie un om, el trebuie acceptat ca atare. Premisa de la care se pleaca este, pâna la un punct, corecta. Dumnezeu Însusi lasa ca soarele „sa lumineze si peste cei buni, si peste cei rai” (cf. Matei 5, 45), fara discriminare. Iar crestinismul promoveaza înca de la început, cu insistenta, ideea ca nu trebuie facuta nici un fel de discriminare între oameni. Apostolul Pavel sintetizeaza cel mai bine faptul ca venirea în lume, prin Întrupare, a Fiului lui Dumnezeu a împartit istoria în doua si ca, dupa Hristos si în Hristos, „nu mai este elin si iudeu, taiere împrejur si netaiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber” (Coloseni 3,11). Iar la doua versete distanta de acest loc scripturistic spune: „îngaduindu-va unii pe altii”! Aparent, un soi de „toleranta”. Si în Biserica suntem învatati ca e gresit a discrimina oamenii. Chiar sunt mustrati aspru de catre Parintii Bisericii aceia care îndraznesc sa trateze diferit pe credinciosi, uitându-se „la fata omului” (la bogatia sau la pozitia sociala a cuiva). Spre exemplu, preotului i se cere ca sub nici o forma sa nu dezlege pe cineva si sa-i permita împartasirea cu Sfintele Taine doar pentru ca are o anumita functie (chiar împarat de ar fi!) sau pentru ca a ajutat comunitatea respectiva cu ceva (poate sa fie si ctitor de biserica). Ci fiecaruia sa i se cerceteze sufletul si faptele (râvna, pocainta, lucrarea duhovniceasca) facând abstractie de vreo oarecare „obligatie” lumeasca si fara sa-i fie frica duhovnicului decât numai de Dumnezeu. Sa întelegem, asadar, ca Biserica este „corecta politic” când vine vorba despre nediscriminare? Nu chiar. Biserica lui Hristos condamna orice fel de pacat, desi continua a se ruga pentru si a se raporta cu dragoste la omul care traieste în pacate. Pacatul este vazut ca boala, iar dragostea se îndreapta catre pacient, nu catre „celebrarea” bolii. „Corectitudinea politica” vrea sa ne impuna sa acceptam/respectam nu doar omul în cauza, ci si alegerile pe care le face. Aparent, omul „corect politic” face mai mult pentru acesti „discriminati”, acceptându-i si pe ei, dar si faptele/ conceptiile lor, adica ceva în plus. În realitate, face mult mai putin pentru acestia si le face foarte mult rau. Nediscriminarea autentica înseamna sa iubesti omul indiferent de conditia sa. Proclamând însa, cu puterea legii, faptul ca nu exista anormalitate sau boala în comportamentele deviante, spre exemplu, nu faci decât sa muti fundamentul nediscriminarii de pe pretuirea oricarui om, adica un lucru pozitiv, pe negarea existentei vreunui criteriu de diferentiere între faptele oamenilor. În ritmul acesta se va promova – si deja se insinueaza în spatiul public – ideea ca si incestul, crima, pedofilia sau zoofilia nu sunt decât niste „alegeri” care trebuie respectate. Iar genul acesta de gândire nu numai ca nu-i ajuta pe cei „discriminati”, dar le provoaca, finalmente, o adevarata disperare. E disperarea pe care ar încerca-o si bolnavul de cancer caruia în loc sa i se asigure o îngrijire medicala corespunzatoare i s-ar insufla permanent ideea ca e normal sa ai cancer precum e normal sa nu ai. Or nici o ideologie nu poate tine loc de leac. Cel mult poate decreta inexistenta oricaror boli, în dispretul, de fapt, al celor pe care pretinde ca îi apara de pericolul discriminarii si care continua sa sufere, chiar daca braveaza ca sunt sanatosi.
