Deloc întâmplator, vreme de secole, începând cu Sfântul Augustin (354-430) si continuând cu Anselm de Canterburry (1033-1109) si Nicolaus Cusanus (1401-1464), s-a manifestat o armonie între teologie si stiinta. Dumnezeu trebuia construit si demonstrat prin ratiune. Toate argumentele cosmologice sau ontologice au inclus acest primat. În secolul al XVI-lea, în universitatile catolice si protestante se preda intensiv matematica (nu se poate generaliza aceasta compatibilitate între religie si stiinta, de vreme ce exista antecedente care o infirma; de exemplu, cazul lui Galileo Galilei, condamnat de Biserica Catolica la închisoare pe viata pentru raspândirea „ereziei” heliocentrismului). Cu toate acestea, Aristotel continua sa joace un rol important în gândirea sociala a Bisericii. Spre sfârsitul secolului al XVII-lea, între cele doua sfere exista o ambiguitate indusa, teologii încurajând curiozitatea stiintifica drept formula de a demonta ateismul sau indiferenta religioasa. Iar, când în vremea lui Pascal (1623-1662), se vehicula noua inventie a mintii umane care ar fi putut descentra conceptiile vremii, e vorba de conceptul de infinit, raportul parea sa se schimbe în mod radical. Catolicii si protestantii considerau ca mintea umana finita nu putea cuprinde infinitul divin, motiv pentru care infinitul nu putea reprezenta un obiect de studiu. Odata cu deismul stiintific al lui Voltaire (1694-1778), a luat nastere o adevarata revolutie în gândirea umana moderna, întretinuta si de afirmatia lui Leibniz (1646-1716) potrivit careia Dumnezeu a creat lumea prin intermediul calculelor (matematice). Perspectiva unui Dumnezeu înteles si privit ca Persoana vie (cum Deus calculat) se opunea celei a unui Dumnezeu infinit si necuprins sau o abstractiune, potrivit adeptilor lui Newton (1643-1727)1. Desi referintele la divinitate scad ca numar dupa jumatatea secolului al XVIII-lea în stiintele exacte, e interesant de observat ca în noile domenii, precum botanica si electricitatea, Dumnezeu joaca un rol esential în formularea principiilor si teoriilor acestora. Spre exemplu, se considera ca electricitatea reprezinta nici mai mult, nici mai putin decât o manifestare în sfera materiala a puterii divine. Un moment de cotitura în istoria moderna e marcat de opera omului de stiinta francez André-Marie Ampère (1775-1836). Desi viata lui a pendulat între credinta si ateism, în 1817 se converteste la Catolicism. În plan profesional, evidentiaza o discrepanta adânca între religie si stiinta. În esenta, perioada dintre 1660 si 1820 e marcata de profunda sciziune între teologie si stiinta, stimulata si de evenimente istorice, religioase si politice2. Mai mult, spre sfârsitul secolului al XVII-lea, regimurile monarhice absolutiste din Vestul Europei, în special cele din Franta si Marea Britanie, atenteaza la toleranta si libertatea religioase. Spre pilda, la 1685, Ludovic al XIV-lea (1638-1715), supranumit Regele Soare, elimina prevederile Edictului de la Nantes promulgat de regele Henric al IV-lea al Frantei si scoate în afara legii Protestantismul de pe teritoriul sau. În acelasi timp, regele Angliei, Scotiei si Irlandei, Iacob al II-lea (1633-1701), decide sa întareasca privilegiile catolicilor britanici. În acest context, al unei empatii între diverse regimuri absolutiste si Catolicism, critica Iluminismului la adresa Crestinismului îsi face loc si devine din ce în ce mai vocala3. Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, rivalitatea dintre Franta si Anglia a atins un nou punct de maxima intensitate. În acest context, Iluminismul protestant englez, german si cel din Geneva trebuie vazut ca o miscare de reformare a bisericilor si nu ca pe un curent anti-crestin, anti-Biserica si anti-religie. Obiectivul era de a da nastere unei religii cu finalitate practica, a unei biserici mult mai apropiata de credinciosi. Pe de alta parte, Iluminismul catolic din secolul al XVIII-lea, apropiat în spirit de cel protestant, urmarea sa rearticuleze credintele si traditiile catolice, pozitionându-se între catolicismul de tip baroc si scepticismul rationalist. Sprijinindu-se pe diferite forme de Jansenism4 si împrumutând din cugetarile unor gânditori protestanti, precum John Locke (1632-1704) si Christian Wolff (1679-1754), Iluminismul catolic era compatibil si cu teologia naturala newtoniana5. Sfârsitul secolului al XVIII-lea gaseste Biserica catolica puternic zdruncinata. Pâna în 1794, decrestinizarea Frantei functiona din plin. Tabloul evidentia biserici închise si preoti expulzati. Începutul secolului al XIX-lea marcheaza unele încercari solide si eficiente de a reinstaura religia în societate. Napoleon restabileste locul Catolicismului în viata credinciosilor si elimina experimentul Directoratului (1795-1799) privind separatia dintre stat si biserica6. Inima sus! 1 Stewart J. Brown, Timothy Tackett (eds.), The Cambridge History of Christianity, vol. VII: Enlightenment, Reawakening and Revolution 1660-1815, Cambridge University Press, 2008, p.254-258. 2 Stewart J. Brown, Timothy Tackett (eds.), op. cit., p. 260-261. 3 Stewart J. Brown, Timothy Tackett (eds.), op. cit., p. 265-266. 4 miscare religioasa controversata, care s-a manifestat cu predilectie în Franta, Tarile de Jos si Italia. 5 Stewart J. Brown, Timothy Tackett (eds.), op. cit., p. 288-289. 6 Stewart J. Brown, Timothy Tackett (eds.), op. cit., p. 556-569. Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. al Departamentului de Stiinte Socio-Umane, Institutul de Cercetari Interdisciplinare din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor
