Cu riscul de a parea depasit, anacronic, reactionar etc. reiau si întaresc: nimic nu poate înlocui placerea lecturii „pe hârtie”, voluptatea de a desface un ziar si de a avea o prima imagine de ansamblu, dupa care urmeaza lectura fragmentara, posibilitatea de a te opri si de a insista asupra unui text, în timp ce asculti fosnetul hârtiei. Sa nu ne grabim si sa îngropam presa scrisa: e înca vie si riscam sa comitem o crima ireparabila. Prin clasele primare, mai ales a treia si a patra, devenisem un pasionat chibit la fotbal si ajunsesem dependent de ziarul Sportul (care se numea, de fapt, Sportul popular). Cel mai râvnit era numarul de luni, care publica rezultatele etapei, cu mici cronichete la meciurile de divizie A si cu simpla consemnare a rezultatelor si a marcatorilor, la meciurile de divizie B, acolo unde activau si echipele iesene. Ziarul sosea la Iasi pe atunci spre seara. Adevaratii iubitori ai fotbalului mergeau la Posta Centrala, de pe strada Cuza Voda, se adunau în curte si priveau cum vânzatorii de ziare (da, mai erau vânzatori de ziare ambulanti) numarau exemplarele care reveneau fiecaruia. Dupa ce terminau operatia, ramâneau o vreme în asteptare, aruncând priviri nelinistite catre multimea din curte. Ezitare si angoasa explicabile: de îndata ce ieseau pe usa, vânzatorii erau asaltati de cei care nu concepeau ca lunga lor asteptare sa fi fost inutila. Interesul meu pentru Sportul popular a fost ulterior intermitent pentru ca, în adolescenta, sa am alte curiozitati si alte pasiuni. Am fost însa întotdeauna atras de presa scrisa, am fost (si am ramas) un mare devorator de ziare si reviste. Eram student când, prin 1964 cred, la chioscul de ziare de la blocul turn din Piata Unirii (acolo unde este acum o cafenea), au aparut într-o buna zi, miracol!, mai multe exemplare din Le Monde si alte publicatii occidentale. Le Monde costa 2 lei, suma neglijabila si, evident, arbitrara, asa cum arbitrar era atunci cursul valutar. Presa straina (din vest, vreau sa spun) mai gaseai în statiunile de pe litoral, iar aceasta situatie a durat câtiva ani, pâna când puterea a decis ca si acele contacte fugare cu lumea libera puneau în pericol stabilitatea societatii socialiste multilateral dezvoltate. Am avut sansa (povestea e lunga, nu o pot reda aici) sa pot citi Le Monde pâna în 1989, ceea ce era o performanta. Ne aducem aminte ce explozie a cunoscut presa în 1990, ce avalansa de publicatii, ce cozi se faceau la chioscuri! Pentru unii însa, uriasul interes pe care îl manifesta publicul a fost prilej de îmbogatire rapida, au aparut reviste ce mizau pe senzationalul ieftin si pe erotismul de gang, precum si fituici de scandal, unde atacul la persoana devenise o practica banala. De atunci încoace, din anii ’90 pâna astazi, presa scrisa – cu câteva exceptii – cunoaste o trista si penibila agonie. S-a înteles, desigur, ca însemnarile de fata au drept punct de plecare disparitia editiei tiparite a Gazetei sporturilor. O citeam cu totul întâmplator: era un ziar bun, cu câtiva colaboratori talentati si oferind informatii corecte. Unii declara, resemnati, ca nu e de mirare, peste tot în lume presa scrisa pierde teren si se trece la varianta online. Afirmatia e doar pe jumatate adevarata. În Italia, în Germania, chiar si în Franta marile ziare exista în continuare în varianta tiparita, le gasesti la chiscuri, le gasesti adesea în cafenele, puse de catre patroni la dispozitia clientilor. Altfel, se aplica o procedura foarte simpla: pentru a avea acces la toate materialele dintr-o publicatie trebuie sa te abonezi. Un saptamânal satiric celebru, Le canard enchainé merge mai departe si „ascunde” integralitatea continutului, la care nu ai acces decât prin abonament; publicatia are, de multi ani, un tiraj important care îi permite sa existe fara sa gazduiasca anunturi publicitare, tocmai pentru a-si pastra independenta totala. La noi, abonamentele on line n-au fost stimulate în nici un fel. Jurnalismul de investigatie a fost – din motive evidente – descurajat sistematic, comentariul politic a sucombat înlocuit de palavrageala de la talk-show-urile televizate. A disparut un mod de viata, în cafenele nu mai poti citit nici ziare si nici altceva întrucât esti obligat sa asculti o muzica inepta data la maximum. Cu riscul de a parea depasit, anacronic, reactionar etc. reiau si întaresc: nimic nu poate înlocui placerea lecturii „pe hârtie”, voluptatea de a desface un ziar si de a avea o prima imagine de ansamblu, dupa care urmeaza lectura fragmentara, posibilitatea de a te opri si de a insista asupra unui text, în timp ce asculti fosnetul hârtiei. Sa nu ne grabim si sa îngropam presa scrisa: e înca vie si riscam sa comitem o crima ireparabila. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
