Eram fericit. Extrem de fericit. Asta cu toate ca fusesem dat afara de la liceul militar. Am trimis acasa vreo doua scrisori plângacioase mamei, a venit tata la mine, „nu mai vrei sa stai aici?” „nu”. Si a vorbit tata cu niste ofiteri. Si gata. Ce nu mi-a placut acolo? Da, neclar, indistinct simteam la vârsta aceea ca eram redusi la nimic. Eram niste cârpe de bucatarie: pleostiti, sovaielnici si repliati în instincte rele, ca niste umbrele zdrentuite, gata sa te împunga cu scheletul de aluminiu. Bine, altora, mai grosieri, mai... nu stiu cum sa spun, ca sa nu jignesc, le va fi placând - nu zic nu. Mie nu! Dar veneam acum acasa. La acasa mea. Eram fericit, cum va zic, dar si o unda de teama mi se strecura în suflet. Asta cu toate ca aveam numai 14-15 ani si eram, în general vorbind, neîmpovarat de îndoieli. Conturul dur si nemilos al convingerilor maturitatii înca nu ma împungea ascutit, ca taisul unui topor. Arareori totusi ma împungea. Prea devreme, dar ma întepa. Ce se va întâmpla cu mine? Eram ca o umbrela de gradina din poliester - o uiti acolo, o bat ploile, intemperiile, o decoloreaza timpul, care trece, frate, trece. O ridica vânturile când vrei si când nu vrei. Pentru prima data simteam asta. Cam devreme, dar simteam. Timpul placid si umed începea sa ma cuprinda. Umbrelei numite viata mea i se decolora pânza, i se bloca osatura, structura de sustinere, ma rog, scheletul, dar eram, totusi, fericit. Iar când esti fericit, orice lucru din lume te face si mai fericit, chiar si frigul, chiar si vacile pe care le vedeam de la fereastra trenului, chiar si batrâna din fata mea: o baba cu parul aspru si sur. Iar teasta ei semana cu o gaoace, ca o scoica. Ma uitam de la fereastra trenului si fericirea mi se amesteca cu tristetea, cu gândurile despre ce voi spune acasa la ai mei. Era o dimineata nespus de frumoasa, de o nestatornicie albastra care te înfiora. Corespundea cu starea mea sufleteasca de atunci. Si ceata zdrentuita, care ratacea în vârtejuri domoale în jurul becurilor electrice. Tâsneau în sus rândunele, împrastiindu-se ca o mâna de seminte aruncate în cer. Si, da, simteam un val inexplicabil de fericire, ca un vânt neasteptat, care umfla o pânza. Eram fericit, cum va spuneam, în adolescenta. Vârsta iluziilor. Când crezi în cuvinte înaripate, când împrumuti cu fervoare carti, cu paragrafe subliniate, cu explicatii, când iubesti pe toti si vrei sa-i ajuti pe toti, când lumea ti se pare un construct atât de personal. Poate, totusi, ca o umbra de îndoiala, de sovaire mi se citea în ochi. Si atunci batrânica cu parul aspru si sur, cu teasta ei ca o gaoace ciudata, ca un fel de scoica, care era în compartiment în fata mea, nu o vazusem pâna atunci, mai bine zis nu o luasem în seama, mi-a spus: - Lasa, nu-i nimic, mai, baiete. O sa te descurci tu! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
