Am avut ocazia sa merg în ultimii ani de câteva ori, nu multe, în excursii prin împrejurimile Iasului cu elevi de gimnaziu si liceu din scolile iesene. În unele am fost implicat direct ca organizator, în altele am fost doar participant si ocazional omul care doar însoteste sau îsi da cu parerea. De fiecare data am fost neplacut surprins, chiar profund uimit de lipsa de adaptare a copiilor moderni la natura, de totala lor îndepartare de ea. Majoritatea dintre cei participanti, odata ajunsi în padure pareau pierduti pe o alta planeta. Oraseni fiind nu aveau minime cunostinte, deprinderi de comportament în aer liber, abilitati necesare unei simple plimbari pe o carare. Foarte multi se tineau de telefon ca de o coarda de salvare. Numerosi copii aproape ca nu stiau sa alerge ori alergau de parca aveau pietre legate de picioare si oboseau foarte repede. Am aflat ca multi dintre ei aveau scutire la orele de sport, desi nu sufereau de nicio afectiune care sa le interzica miscarea. Când au fost întrebati la începutul unei excursii scurte prin padure daca se asteapta sa ramâna curati pe încaltaminte si haine pe tot parcursul desfasurarii faptelor, multi s-au aratat indignati ca am ridicat chiar problema, pentru ca era de la sine înteles ca nu-si pot mâzgali cu noroi frumusete de papuci si haine. Au fost extrem de dezamagiti când au aflat ca asa ceva nu era posibil. Ziua lor parea ruinata chiar înainte de a începe cu adevarat. Majoritatea veneau deja cu idei preconcepute si temeri dezvoltate din familie sau din alte surse fata de amenintarile exterioare. Un exemplu este spaima de insecte precum capusele, tântarii, paianjenii, sau animale precum serpii, sopârlele. Câtiva dintre ei se dadeau din belsug cu diverse sprayuri care trebuiau sa tina la distanta „bestiile” Iadului. Apropierea de o vaca sau o capra întâlnita pe drum era din start iesita din discutie. Respectivele animale erau chiar percepute ca o sursa sigura de probleme, periculoase de-a dreptul, chiar mortale. Un lucru interesant însa, care s-a întâmplat de fiecare data si care a fost aproape ca un miracol, era transformarea care avea loc pe masura ce timpul petrecut printre iarba si copaci era mai îndelungat. Sunetul pasarilor începea sa fie remarcat abia dupa o ora de mers, insectele la fel, mirosurile specifice padurii aproape de sfârsit. Copiii respectivi redeveneau treptat ceea ce erau cu adevarat, niste oameni. Pâna atunci fusesera niste robotei de oras, niste algoritmi învatati sa faca doar niste sarcini exacte si planificate între patru pereti. Activitati precum cataratul în copaci, identificarea de plante dupa frunze ori miros, a punctelor cardinale dupa vegetatie, a insectelor dupa aspect, a pasarilor dupa sunet sau aspect au fost atât de neasteptate si interesante pentru ei, încât pentru prima data dupa mult timp au uitat de telefoane. Explicatia pentru toate aceste paradoxuri e simpla. Generatiile tinere nu mai stiu ce e miscarea, sportul si natura, sunt închisi din proprie vointa într-un cerc vicios al sedentarismului si izolarii de tot ce înseamna exterior, de aer liber. E cu adevarat trist sa îi vezi total rataciti, dezorientati, incapabili de a reactiona la situatii banale, dar inedite aparute pe traseu. Saritul unei crengi cazute în drum, de pilda, putea fi uneori o provocare mai mare decât oricare alta. Te uiti la copilul modern cum sta pironit în fata obstacolului, îi vezi privirea încurcata, e plin de ezitare, nu exista nicio aplicatie pentru asa ceva nicaieri: daca sare peste creanga, risca sa se zgârie, sa cada în crengi, sa se loveasca; ocolirea implica riscul ranirii în tufe, a murdaririi pe papucii curati, de firma, poate atrage cearta parintilor, batjocura colegilor. Pur si simplu nu exista solutie! Daca nu ar fi cineva din exterior care sa le ofere o varianta obligatorie, ar fi în stare sa stea în fata acelei crengi pâna noaptea, ori chiar sa se întoarca din drum. La fel se întâmpla în fata unei balti, a unui musuroi de furnici, a unui animal viu sau mort etc. Fiecare pas pe carare pare calculat, nefiresc, iar alergarea e pur si simplu a unui animal cu serioase probleme motrice. Membrele par independente unul de altul, rupte de trup si lipite înapoi în bataie de joc, iar dupa câtiva pasi intervine fara exceptie oboseala. Copiii nostri obosesc mai repede decât batrânii. Nu e de glumit. Apropo de asta, am aflat de curând de la vecinii mei maratonisti ca la concursurile de alergare din tara se petrece de ceva timp încoace o anomalie aproape inexplicabila: la categoriile de vârsta pâna în 40 de ani sunt din ce în ce mai putini participanti si din ce în ce mai slab pregatiti, iar la cele peste aceasta vârsta sunt cei mai multi concurenti si cel mai bine pregatiti. Am auzit multe povesti din timpul turelor în care alergatori de 50 de ani sau mai mult îi depasesc pe cei de 20, 30 cu mare usurinta, în timp ce acestia din urma gâfâie neajutorati ca niste locomotive. Cea mai mare concurenta cu cei mai multi înscrisi la toate maratoanele si semi-maratoanele este de câtiva ani încoace la categoriile de vârsta mai mari de 40 de ani. Sunt chiar sportivi de peste 65 de ani care alearga mai bine decât unii de 20, 30, rezista mai mult, au forma fizica mai buna. Exista sanse de recuperare. La fiecare excursie, cum spuneam, copiii prind gustul miscarii si al naturii, unii chiar dezvolta apetente pe care si le cultiva mai târziu. E cu adevarat emotionant sa urmaresti un copil care vede pentru prima oara mormoloci într-o balta, ori paianjeni care merg pe apa, un gândac inofensiv si frumos, care simte în palme coaja unui copac sau mirosul proaspat al unei plante ori ciuperci, si multe altele asemanatoare. Privirea lui este pur si simplu a unui nou nascut care vede pentru prima oara lumina zilei. Dar ramâne totusi o problema foarte mare. Cei care au norocul sa descopere lumea înconjuratoare fizica, salbatica si nu ramân afundati în cea virtuala, artificiala sunt din ce în ce mai putini. Daca parintii lor nu fac nimic în acest sens si nici nu participa la activitati specifice, vor deveni curând niste adulti înstrainati cu totul de natura, care o vor percepe ca pe una ostila, de neînteles, chiar inutila. La polul opus, din pacate, principala activitate a acestora din timpul liber în zilele frumoase nu va fi iesitul din oras, ci mersul la mall. Briscan Zara este scriitor si publicist
