Nu doar de praznicul Cincizecimii (Rusaliile), ci si cu alte ocazii scrutam cu bucurie Biserica apostolilor si a celor dimpreuna cu dânsii, când „li s-au aratat, împartite, limbi ca de foc” (Fapte 2, 3). Avem priviri nostalgice îndreptate spre acele vremuri în care, doar dupa o cuvântare, se converteau, se botezau si se adaugau Bisericii chiar si „ca la trei mii de oameni” o data. Tânjim dupa viata acelor primi crestini, nadajduim sa ajungem si noi, vreodata, a vedea cum marturia credintei este întarita si însotita de minuni. Comuniunea celor strânsi în jurul sfintilor apostoli era una desavârsita: „aveau toate de obste (...), îsi vindeau bunurile si averile si le împarteau tuturor, dupa cum avea nevoie fiecare” (Fapte 2, 44). Viata lor se desfasura în ritm liturgic, împartasindu-se toti, zilnic: „frângând pâinea în casa, luau împreuna hrana întru bucurie si întru curatia inimii” (Fapte 2, 46). Ce s-a întâmplat în acesti doua mii de ani de crestinism? De ce predica de azi abia daca-i mai tine pe oameni în biserica si, cu anevoie, mai atinge câte o inima, întorcându-o spre Dumnezeu? Unde s-a topit dorul de a primi Trupul si Sângele Domnului la cei ce au ajuns sa fie convinsi ca împartasania rasplateste efortul facut în cele patru posturi de peste an? Ce-i împiedica pe crestinii de azi nu sa împarta toata averea cu ceilalti, dar macar sa aiba o minima preocupare pentru viata fratilor lor de credinta, sa fie sensibili câtusi de putin la nevoile celorlalti? Cum se face ca, mai ales la oras, stau credinciosii unii lânga altii la o Sfânta Liturghie, luni sau poate ani de zile, si nici macar nu se cunosc pe nume? Grav e ca nici macar nu ne mai preocupa astfel de întrebari, nici nu ne mai framântam pe aceste teme. Ni se pare ca asa trebuie sa fie, ca asa sunt timpurile si atât se poate face. Risti sa fii considerat eretic, habotnic sau nebun de-a binelea daca încerci sa reînvii ceva din duhul primilor crestini. Exista, desigur, manastiri sau parohii care sunt cu adevarat vii, inspirând prin fervoarea lor duhovniceasca si pe altii. Înca mai exista si foarte multi oameni cu viata sfânta în Biserica, cu adevarat exista... Dar tendinta generala, trebuie sa o recunoastem cu durere, este mai degraba aceea de a reduce crestinismul la prestarea de „servicii religioase” si la dobândirea unei cumintenii morale. Atât ne propunem. Tot ceea ce e râvna pentru a adânci mereu si mereu relatia cu Hristos Domnul, tot ceea ce înseamna ardere si zbatere de a trezi inimi si constiinte este taxat mai degraba ca exceptie, daca nu ca o ciudatenie tolerata sau chiar ca o grava abatere de la „normalitate”. Cel mai mult ma întristeaza cei ce considera ca noi nu ne mai putem ridica la înaltimea duhovniceasca a crestinilor de acum doua mii de ani. Când se adreseaza, prin epistole, diferitelor comunitati, Sfântul Apostol Pavel îi numeste pe destinatari „sfintii lui Dumnezeu”. Ceea ce, vezi Doamne!, nu ar mai fi cazul cu noi, cei de azi, care suntem pacatosi cap-coada. Sa luam însa cazul corintenilor. În debutul primei epistole care le este adresata, „apostolul neamurilor” foloseste apelativul „celor numiti sfinti” (I Corinteni 1, 2). Dupa numai câteva versete, începe însa a-i certa pentru multele neorânduieli din viata lor: ca sunt „dezbinari” între ei (1, 10); ca „s-au semetit” (4, 18); ca între ei este „o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneste” (5, 1); ca „frate cu frate se judeca, si aceasta înaintea necredinciosilor” (6, 6); ca unii se îmbuiba cu mâncare, iar altii chiar se îmbata înainte de a „mânca Cina Domnului”, de aceea multi „sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit” (11, 20-34). Iata, asadar, ca si atunci starea morala nu era una ideala, cum credem noi. Cu toate acestea, ei ramân „sfinti ai lui Dumnezeu”. În ce fel? Prin faptul ca, în Biserica fiind, indiferent de gradul de pacatosenie, toti sunt „trupul lui Hristos si madulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27), iar El este Singurul „Unul Sfânt”. Deci nu suntem sfinti precum cei înscrisi în calendar, dar suntem chemati sa fim partasi la sfintenia lui Dumnezeu înca în viata fiind. De aceea si astazi spunem la Liturghie „sfintele (se dau) sfintilor”, înainte de împartasire. Sau „binecuvântata este intrarea sfintilor Tai”, înainte de a intra în Sfântul Altar slujitorii la vohodul mic. Sau „binecuvântata este anafura sfintilor Tai”, când se binecuvinteaza bucatelele de pâine. Nu pentru ca cei ce se împartasesc sau preotii sau credinciosii care gusta anafura ar fi sfinti, buni de canonizat înca de pe acum. (Va urma)
