Ne aflam într-un context politic în care competitia politica nu mai este una între Stînga si Dreapta, axata pe teme preponderent economice, ci este una de natura culturala care contrapune unor elite globaliste, radicalizate ideologic, cu valori complet diferite de cele ale conationalilor lor, marea majoritate a populatiei Cine a urmarit anul trecut Turului Frantei la Ciclism, care a debutat cu trei etape în Olanda, a putut vedea în cîteva rînduri atunci cînd se transmitea din elicopter un HELP înscris pe cîteva cîmpuri. Era un semnal al fermierilor olandezi disperati (au fost chiar si sinucideri) împotriva unui demers concertat al guvernului condus, înca din 2010, de Mark Rutte, de a reduce emisiile de azot prin reducerea drastica a numarului de animale si prin cumpararea a mii de ferme, care le pericliteaza efectiv existenta. Au fost evident si proteste împotriva carora s-a actionat uneori destul de dur, nu doar cu forte de politie ci si cu militari. Însa, trei ani si jumatate de demonstratii ale fermierilor împotriva politicii ecologiste tehnocrate au culminat, iata, cu o victorie electorala într-una dintre dintre marile natiuni agricole ale lumii. La alegerile parlamentare din martie BBB, Partidul Fermierilor Cetateni, înfiintat în 2019, a obtinut aproximativ 20- din voturi în cele 12 provincii din Olanda fiind pe cale sa devina cel mai important grup politic din Camera Superioara a Parlamentului. Cu toate astea, în ciuda esecului electoral, guvernul Rutte care urmareste la linie obsesiva agenda climatica de la Davos, a decretat arogant dupa alegeri ca obiectivele sale sunt „sacre”, nimic nu se va schimba în viitor, spune Eva Vlaardingerbroek, scriitoare si activista politica olandeza, într-o discutie pe podcastul The Spectator. Previzibil, pentru BBC, The Guardian si marea majoritate a mass media traditionale occidentale, inclusiv cele din Olanda, partidul fermierilor olandezi este o formatiune de extrema dreapta, populista, anti-UE, anti-imigratie. La fel ca în Canada în cazul protestului transportatorilor, mass media traditionale, ca mai peste tot în Occident ferm integrate în establishment, au fost ostile fata de fermieri. Exista în general un set de etichete standard utilizate ori de cîte ori apare un partid care se abate de la linia corect politica: nationalism, suveranism, fascism. Decretînd sententios ca toate aceste miscari sunt o mare amenintare la adresa democratiei. De pilda, acelasi cor mediatic si politic pan-occidental s-a grabit sa ne avertizeze ca alegerea Giorgiei Meloni ca prim ministru în Italia este o adevarata catastrofa, un atac grav la democratie, o resurgitare a fascismului în inima Europei, acuze care s-au dovedit complet nefondate. Atacul la democratie este un leitmotiv al discursului public, pe ambele maluri ale Atalanticului. Chiar rezistenta la globalism este asimilata cu un atac la democratie. În „Against the World”, istoricul Tara Zahra, argumenteaza ca rezistenta la globalism si globalizare a fost cea care a slabit democratiile fragile ale Europei în perioada interbelica si ca, în mod similar, anxietatea fata de globalizare alimenteaza politicile antidemocratice în Statele Unite si Europa si ascensiunea din prezent a autoritarismului. Mesajul general, pe linia Davosului fiind acela ca nationalismul este un lucru rau si ca pluteste spectrul fascismului daca se va întoarce spatele comertului liber si migratiei fara restrictii. Numai ca devarata lectie de desprins analiza tumultuosilor ani interbelici, scrie Mark Mazower în Foreign Affairs, care contrazice teza Tarei Zahra sustinînd, din contra, ca nationalismul a stat la baza consolidarii democratiei dupa 1945, este cu totul alta. Aceea ca politicienii trebuie sa înteleaga „necesitatea unei conduceri nationale strategice”. „Astazi, datorita în mare masura deceniilor de globalizare, politicienii au renuntat la aceasta întelegere a responsabilitatii lor si au cedat puterea lor bancilor centrale, curtilor constitutionale si sectorului privat. Ultimul lucru de care societatile au nevoie în acest moment este sa li se spuna ca democratia, acum sau în trecut, depinde de globalizare”. Raspunsul din spatiile politic si mediatic occidentale fata de miscari ca aceea a fermierilor olandezi a fost unul simplist, cu etichete depreciative, care eludeaza o noua realitate politica. Ne aflam în cu totul alta paradigma pentru competitia politica, nu mai avem una între ceea ce traditional numeam Stînga si Dreapta, care în principal se ducea pe tarîm economic si în care acuzele de coruptie jucau si ele un rol important. Este centrata pe o competitie preponderent culturala între noi formatiuni, ce pot fi descrise generic drept „national populiste”, care încearca sa capitalizeze frustrarile grosului populatiei fata de elitele (cu o pondere de pîna în 15 procente din totalul populatiei) care controleaza partidele traditionale de stînga sau dreapta si mai toate pîrghiile administrative din stat. O buna parte a populatiei a devenit în paralel tot mai sceptica chiar fata de ideea de democratie. Se întreaba în ce masura mai conteaza astazi alegerile? Este o întrebare legitima în privinta UE unde capacitatea alegatorilor din statele membre de a influenta deciziile politice s-a diminuat masiv în conditiile în care în marea lor majoritate acestea sunt luate la Bruxelles. Vedem deja ca în tot spatiul occidental alegerile au devenit tot mai putin relevante. La nivel national puterea reala este în mîinile asa numitei „clase administrative”, adica birocratia din ministere, agentii, structurile de forta din stat. În timp ce la nivelul Uniunii Europene o uriasa birocratie cu zeci de mii functionari emite o mare parte a deciziilor obligatorii pentru statele membre. De unde si frustrarea care alimenteaza curentele national populiste care daca nu militeaza deschis pentru iesirea din Uniune (varianta nu tocmai agreata substantial de electorat) se pronunta pentru o crestere a rolului guvernelor nationale în relatia cu Bruxelles-ul. Este vorba de o realiniere politica ampla care va continua în anii urmatori. O clasa conducatoare globalizata si din ce în ce mai radicalizata ideologic a pierdut contactul cu milioane de oameni care considera ca vocea si valorile sale sunt ignorate. Astazi, practic în toate democratiile occidentale exista o „noua elita” dominanta. Toate institutiile, nu doar cele politice, ci si mass media, industriile creative, institutiile culturale, universitatile, scolile sunt acum sub controlul acestei noi elite care, spune într-un dialog recent pe Triggernometry profesorul de sociologie britanic Matthew Goodwin, „au valori care sunt foarte diferite de valorile pe care le au majoritatea conationalilor lor”. În acest context politic au aparut „national populistii care dau prioritate culturii si intereselor natiunii si promit sa dea glas unui popor care simte ca a fost neglijat, chiar dispretuit, de niste elite îndepartate si adesea corupte” scriau Roger Eatwell si Matthew Goodwin într-un volum din 2018, „National Populism: The Revolt Against Liberal Democracy”. Autorii sustin ca acest fenomen i-a luat pe multi prin surprindere, alegerea lui Trump din 2016 si Brexitul fiind doua socuri majore, desi era de asteptat datorita schimbarilor istorice din ultimele decenii în politica, cultura si economie. Chiar si asa s-a crezut ca va fi un fenomen tranzitoriu însa tot ceea ce a urmat, de pilda alegerile de anul trecut din Franta, Suedia, Spania, Portugalia, Italia, Ungaria, a marcat un nivel record de sustinere pentru partidele national populiste din Europa. Unele au ajuns la guvernare, ca în Italia si Suedia, în Spania sunt considerate favorite la alegerile parlamentare din acest an iar în Olanda partidul fermierilor a produs în martie un adevarat soc electoral. E adevarat ca aceste miscari reprezinta o provocare majora pentru liberalism, în special în forma sa radicala de progresism. De unde si ostilitatea si maniera depreciativa cu care sunt privite la nivelul establishment-ului. De pilda, promotorii Brexitului erau caracterizati drept niste stupizi muncitori albi în vîrsta incapabili sa înteleaga „minunile integrarii Europene si imigratiei”. Sunt însa tuse simpliste. Aceste miscari nu sunt în general anti-democratice si au o componenta sociologica mult mai diversa. „Ele pun sub semnul întrebarii modul în care elitele au devenit din ce în ce mai izolate de vietile si preocuparile oamenilor obisnuiti”, explica Eatwell si Goodwin. „Pun sub semnul întrebarii erodarea statului-natiune, pe care îl considera singura constructie care s-a dovedit a fi capabila sa ne organizeze viata politica si sociala. Pun sub semnul întrebarii capacitatea societatilor occidentale de a absorbi rapid ratele de imigratie si de „hiper-modificare etnica” care sunt în mare parte fara precedent în istoria civilizatiei moderne.” Si bineînteles acuza impactul negativ al globalizarii. În cadrul unei conferinte din 2013 profesorul Dani Rodrik a enuntat „Paradoxul Globalizarii” ilustrat prin ceea ce el a numit „Trilema Globalizarii”: „tarile nu pot avea suveranitate nationala, hiperglobalizare (care da prioritate marilor fluxuri de afaceri si corporatiilor în detrimentul comunitatilor nationale) si democratie; ele pot alege doar doua din cele trei”. Pentru multi economisti, spunea el, „o piata este doar o piata”. Totusi, acest lucru este doar o parte din adevar. „Pietele transnationale creeaza o serie de posibilitati benefice pentru comert, dar pot, de asemenea, sa submineze normele, reglementarile si practicile institutionale interne acceptate la nivel national”. Realitatea politica din deceniul care a urmat avea sa-i dea în parte dreptate lui Rodrik cu observatia, pe de o parte, ca impactul si consecintele globalizarii s-au dovedit mult mai grave în plan social si mai semnificative în plan politic si, pe de alta, ca ideea ca ar fi posibil binomul hiper-globalizare – democratia nu are nici o baza în realitate. Globalizarea, inclusiv în formatul regional reprezentat de UE, poate exista doar într-un context post-democratic. Toate aceste evolutii au avut un important impact politic. Partidele din categoria Dreptei traditionale care nu s-au adaptat noilor conditii se vad contestate de noile formatiuni din categoria national populistilor, cu o agenda ideologica semnificativ diferita, care exploateaza legaturile serios avariate dintre partidele traditionale si electoratul pe care acestea se bazau în trecut. Rezultatul este un climat politic volatil, fragmentat, haotic. Partidele traditionale, de stînga sau de dreapta, care s-au aflat alternativ timp de zeci de ani la guvernare au ajuns sa se chinuie sa treaca pragul electoral. Daca ne uitam la Republicanii din America de astazi, la partidul Giorgiei Meloni din Italia, daca ne uitam la ce se întîmpla în Franta sau în Suedia, vedem cum natura politicii conservatoare se schimba. Conservatori de astazi au înteles ca nu pot oferi pur si simplu un stat minimal, ca lumea a evoluat, ca a sosit momentul sa pledeze pentru un stat activ, care poate interveni în economie pentru a face lucrurile mai echitabile, mai sceptic fata de marile corporatii între care multe, mai ales dupa momentul 2008 au adoptat retorica „woke” (bune exemple sunt Disney sau foarte recent, Bud Light), si care sunt mult mai rezervate în ceea ce priveste globalizarea. (Articol publicat si pe platforma Cursdeguvernare.ro) Alexandru LAZESCU
