Sfântul Nicolae, praznuit pe 6 decembrie, este cea mai expresiva icoana a bunatatii si milostivirii lui Dumnezeu fata de oameni. Deloc întâmplator, dintre toate faptele sale de milostenie, cea mai cunoscuta si cea mai zugravita, de altfel, în bisericile ortodoxe este aceea în care acest mare sfânt al crestinatatii vine în ajutorul unui barbat si a celor trei fete ale sale. Acest tata, disperat de atâta saracie, se gândea sa-si dea cele trei fecioare ale sale pentru a se prostitua. Încercând o tâlcuire, vom sesiza cum întreaga întâmplare este si o expresiva parabola a vietii omenesti, de la caderea în cele mai de jos, pâna la ridicarea spre cele ceresti. Citim în viata celui ce a fost arhiepiscop în Mira Lichiei: „Era un barbat în cetatea aceea, dintre cei slaviti si bogati, care mai pe urma a ramas sarac si neslavit, caci viata veacului acestuia este nestatornica. Barbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinta, nu avea nici hrana, nici îmbracaminte si cugeta sa-si dea fetele sale spre desfrânare, iar casa sa sa o faca casa necurata, pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sa aiba ceva de folos si sa câstige pentru el si fetele sale îmbracaminte si hrana”. Aici avem imaginea omului aflat odinioara în rai si care s-a rupt de Dumnezeu, fiind golit de slava dumnezeiasca si cazut în cele mai de jos ale pacatului. Cele trei fete ale sale pot fi întelese ca simboluri ale celor trei facultati ale sufletului – minte (ratiune), simtire si vointa – sau trei puteri ale sufletului – puterea întelegatoare, puterea poftitoare si puterea irascibila. Sfântul Nicolae decide sa-l ajute pe acest om, aflat în cumplita primejdie, cu „o legatura mare de galbeni”. Hotaraste sa o faca în taina, din „doua pricini: întâi ca sa scape de slava omeneasca, (...) si, al doilea, ca si pe barbatul acela, care odinioara era bogat, iar acum ajunsese în mare saracie, sa nu-l rusineze”. Aici avem imaginea lui Dumnezeu care se apleaca asupra noastra, a celor saraci de virtuti, cu harul sau – simbolizat de banutii de aur – si care ne ajuta în ascuns, din dragoste curata, evitând sa ne îndatoreze pe fata. Doar cei receptivi, cei care sunt onesti pot recunoaste pe Dumnezeu în ajutorul pe care-l primesc în viata lor, iar nu o serie fericita de conjuncturi sau noroc chior! Dimineata, barbatul gaseste „legatura mare de galbeni” aruncata de Sfântul Nicolae pe fereastra casei, la miez de noapte si, dupa ce se încredinteaza ca nu e vreo pacaleala, de bucurie începe a plânge cu „lacrimi fierbinti”, socotind ca aceasta este purtarea de grija a lui Dumnezeu. Cu acei bani, acel tata reuseste sa marite pe fata cea mai mare. Tot asa si omul pacatos, primind harul lui Dumnezeu, îsi „vine în sine” si îsi poate întoarce mintea, pâna atunci întunecata de pacat (aflata în noapte!), la Dumnezeu. Acesta este primul stadiu al tamaduirii celei duhovnicesti a omului, numit si stadiul curatiei sau despatimirii. Prima punga de galbeni este, teologic, simbolul harului „bogatiei nedrepte” (Luca 16, 9 si 11) – adica acel har care cerceteaza pe tot omul dispus sa se întoarca la Dumnezeu si care vine fara ca el sa apuce a lucra ceva din virtuti. Vine si a doua punga de galbeni, aruncata de Sfântul Nicolae tot noaptea, pe fereastra casei în care locuia barbatul cu celelalte doua fete. De data aceasta omul, gasind banii, „cazând cu fata la pamânt, cu lacrimi fierbinti multumea, zicând: «Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul mântuirii noastre, care mai întâi m-ai rascumparat cu Sângele Tau si acum casa mea si pe fiicele mele izbavindu-ne prin aur din cursa celui rau, însuti arata-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunatatii Tale celei iubitoare de oameni»”. Si a cununat si pe fiica mijlocie, înzestrându-o cu averea primita. Aici e icoana omului care ajunge pe cea de a doua treapta a mântuirii, cea a luminarii, când primeste darul de a întelege rostul lucrurilor si capata mare imbold spre a se apropia de Dumnezeu. Aflat pe aceasta treapta, omul îsi întareste vointa doar spre împlinirea poruncilor dumnezeiesti si capata trezvia, precum barbatul din istorisirea noastra, care „nu dormea noaptea strajuind, ca sa poata simti pe facatorul de bine si sa se învredniceasca a vedea de unde îi aduce aurul acela”. Sfântul Nicolae vine pentru a treia oara si arunca pe fereastra si a treia punga de galbeni. „Tatal fecioarelor, gasind aurul aruncat pe fereastra, a alergat îndata cât putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungându-l si cunoscându-l cine este – caci sfântul nu era necunoscut pentru fapta lui cea buna si pentru neamul lui cel luminat –, a cazut la picioarele lui, sarutându-le si numindu-l izbavitor, ajutator si mântuitor sufletelor, celor ce ajunsesera întru pierderea cea mai de pe urma.” Continuând tâlcuirea noastra, vedem în aceasta a treia punga de aur harul îndumnezeitor, când omul ajunge, urmând lui Hristos (alergând, chiar!), sa „vada pe Dumnezeu precum este”. Iata cum o simpla fapta de milostenie, o întâmplare reala din viata unui sfânt poate deveni o icoana a mântuirii noastre si prilej de reflectie duhovniceasca. Mai ales la limita de jos a saraciei spirituale sau materiale, în pragul deznadejdii fiind, când noaptea-i întuneca mintea, fiecare om primeste punga cea de aur, adica harul lui Dumnezeu, care-l cerceteaza cu nesfârsita, discreta si delicata Sa dragoste. E vremea sa credem în acest dar, caci e anotimpul mântuirii!
