„Am preferat sa plec la Suceava, ca sa scap de ai mei!, mi-a spus un vecin cu care m-am întâlnit întâmplator zilele trecute în Palas si pe care nu-l mai vazusem de ceva vreme pe strada noastra. „M-am trezit într-o zi cu ei la serviciu! S-au mai luat si de sef, ca, vezi doamne, îmi dadea de lucru si din cauza asta nu ma mai duceam la ei de doua ori pe saptamâna, ca ma exploata!…Ce sa va spun? Trebuia s-o rup, ma doare dar…am, totusi, 33 de ani, iar ei nu înteleg asta!” Adesea întâlnim adulti care nu au absolut nicio comunicare cu proprii parinti. Oricât s-ar stradui sa construiasca o relatie, totul se rezuma la un scandal cu reprosuri, ce capata, în final, gustul neplacut al despartirii. Neîntelegând cum sa rezolve aceasta problema, majoritatea tinerilor tind sa se retraga, distantându-se, astfel, de parinti, unii mutându-se în alte zone si chiar în alte orase si tari. Dar distanta nu salveaza, problema ramâne aceeasi: comunicarea este dezastruoasa. Iar furia fata de parintii lor, ca ei nu sunt ca altii, ca nu i-au înteles niciodata, ca nu pot pricepe ca-s adulti, asezonata cu un sentiment ascutit de vinovatie, nu face decât sa agraveze situatia. Ce vor, de fapt, parintii? Controlul copiilor. Ce este controlul? Puterea - acea putere nemarginita pe care o simti din momentul nasterii unui copil, si care te face sa crezi, ca parinte, ca dispui de el ca de proprietatea ta. Si cât de greu este sa te desparti de aceasta credinta si putere, de control si tutela, griji si anxietati pentru soarta celui caruia i-ai dat nastere! Chiar si prin forta vointei, asa, peste noapte, este prea greu sa renunti la ea. Initial, copilul nu stie nimic despre lume si nu întelege ce vrea, nici el de la lume, nici lumea de la el. Parintii stiu exact de ce are nevoie copilul, pentru simplul motiv ca sunt parinti si adulti. Stiu ce haine trebuie sa poarte, cum sa-si tunda parul, ce ghiozdan i-ar trebui la scoala. Unde sa-si serbeze ziua, ce muzica sa asculte, cu cine sa se împrieteneasca. Si manifestarile de individualitate ale copilului nu sunt luate în serios de catre parinti si sunt interpretate ca o abatere de la „calea cea buna”. Calea cea buna este, de fapt, aceea pe care ei, ca parinti si adulti, au experimentat-o- si nimic mai mult. Din momentul nasterii, copilul este în controlul complet al parintilor sai. Atâta timp cât se dezvolta fara suficienta experienta de viata, aceasta putere este justificata si chiar necesara existentei sale în siguranta. Cu toate acestea, pe masura ce copilul creste, parintii ar trebui sa-si slabeasca controlul, limitând dependenta si extinzând aria de responsabilitate. Dar nu o fac, pentru ca nu-l pot percepe ca pe o unitate din familie separata. E destul de obisnuit sa auzim povesti despre modul în care parintii continua sa aiba grija de copiii lor sau sa le ceara socoteala si la vârste la care nu se mai pot numi copii, la 30-40 de ani. În societatea noastra, aceasta este considerata o varianta a normei si este încurajata, multi parinti încep sa faca din astfel de tutela sensul întregii lor vieti. Nu conteaza daca nu-i place copilului scoala pe care o aleg parintii, este înscris acolo. Daca nu-si doreste o casa pe malul lacului, au parintii grija sa o aiba. Cum? Facultatea de Litere? Nu avem nevoie de jurnalisti în casa! Faci Medicina! E ceea ce am putea defini ca facând parte din fenomenul fuziunii. Si fuziunea nu este doar între parinte si copil, asa „cresc” , în multe cazuri, împreuna sotii, rudele apropiate si cei care locuiesc sub acelasi acoperis. Grija pentru viata si sanatatea copilului, dorinta de a-l ajuta, de a-l învata sa navigheze în aceasta lume sunt strâns legate de conceptul psihologic de „fuziune”. Fuziunea este o forma de relatie si atunci când nu exista granite solide într-un cuplu, iar între doi oameni exista un loc pentru iluzii - „el este pragmatic, iar ea este mai visatoare, dar el fiindca e pragmatic poate lua decizii si pentru ea!”. Uneori, aceasta fuziune ia formele cele mai absurde - chiar a unei alegeri a partenerului de viata pentru copil sub amenintarea excomunicarii din familie sau, ca în cazul fostului vecin, pâna la amestecul în problemele de serviciu ale copilului ajuns adult. O relatie de încredere este creata atunci când ambele parti sunt dispuse sa comunice deschis. Iar aceasta se învata înca din copilarie. Daca, de exemplu, nu se obisnuieste într-o familie sa se vorbeasca despre sentimente („azi ma simt trista si as dori sa vorbesc despre asta”), experiente (si eu am patit ca si tine, nu a fost placut, dar am învatat ca…”) sau unele slabiciuni („cheltuiesc cam mult pe haine, tu cum vezi asta?”) - atunci va fi foarte dificil, aproape imposibil, sa construiesti o relatie de încredere cu cei din familie, iar ruptura se va petrece mai devreme sau mai târziu. O relatie de încredere implica deschidere, un sentiment de securitate si acceptare a celeilalte persoane asa cum este ea si cum gândeste ea. Este necesara întelegerea: daca spun despre asta, nu ma vor pedepsi, nu ma vor respinge, dar vor auzi si vor lua în serios ceea ce spun. Lumea nu este perfecta si nu ne putem dedica tot timpul unui copil cât este mic si necesita atentia noastra. Dar obiceiul de a asculta copilul cu jumatate de ureche, chiar si atunci când parintele dispune de timp, este un obicei în multe familii. „Ce poate spune inteligent un copil?” – gândesc unii parinti, vazându-si în continuare de treburile lor. „Hai, acum gata, du-te si te joaca în camera ta!” Copilul vorbeste despre dorintele lui, dar parintii sunt stricti si nu sunt pregatiti sa faca compromisuri cu „prostii”, oricâti ani au - doi sau patruzeci. De aceea, atât de des, întâlnim parinti care nu-si înteleg copiii-adulti, fiindca i-au tratat mereu ca pe niste fiinte care misuna pe lânga cei mari si care nu au de spus mare lucru. Si, necomunicând cu ei, respingându-i în permanenta în copilarie sau adolescenta, nu au nici o informatie ca acesti copii sunt capabili sa se descurce în viata. De aici toate tragediile – „nu s-a dus sa faca ceea ce i-am spus”, „vrea sa se însoare cu o fata care noua nu ne place”, „ce-i trebuie masina, ce, el o sa stie sa conduca?” si, pe de alta parte – „nu ma înteleg cu ei, nu ma asculta orice as spune”. Datorita cursului dezvoltarii sociale a fiintelor umane, copiii tind în mod natural sa-si caute locul în lume. Si când ajung adulti, nu mai au ca referinta doar parintii lor. În ciclul vietii, încetul cu încetul, depindem mai putin de parinti si avem alte interese si atasamente: plecam de acasa sa studiem, gasim un partener cu care decidem sa convietuim, avem prieteni cu care iesim la bere în weekend si colegi de munca cu care, printre hârtii si proiecte, mai schimbam câte o bârfa-doua. Aceste relatii vor scoate, desigur, copiii de sub aripile uneori prea ocrotitoare ale parintilor. Si asta nu înseamna ca acesti copii–adulti sunt incapabili, razvratiti, nerecunoscatori sau rai, trebuie doar sa fie întelesi. „Nu mi-a telefonat ieri, a uitat ca are niste parinti?” Nu, nu a uitat, „copilul” are si alte obligatii si responsabilitati, si mai ales o viata proprie în care încearca sa le împace pe toate. Desigur, dorinta parintilor de a primi atentie de la copiii lor este fireasca si poate fi, de asemenea, înteleasa - ei si-au dedicat o mare parte din viata lor copiilor si ar fi complet nedrept sa ramâna fara nicio recompensa pentru toata dragostea, munca, grijile si noptile nedormite. Ei chiar vor sa vada ca copiii lor adulti înca îi iubesc, sunt sincer încântati sa comunice cu ei, sa le acorde atentie si caldura. Aceasta înseamna ca sarcinile lor parentale au fost îndeplinite si toate eforturile nu sunt în zadar. Dar, chiar daca parintii si copiii sunt cei mai apropiati oameni unul de celalalt, nevoile lor sunt diferite. Parintii vor sa detina controlul si sa primeasca atentie, în timp ce copiii au nevoie de independenta si recunoastere. Respectarea nevoilor celuilalt si construirea limitelor în comunicare fara a distruge relatia nu este o sarcina usoara si dupa cum vedem multi parinti si copii-adulti se confrunta cu aceasta problema. Laureatul Premiului Nobel pentru literatura, Jose Saramago a oferit un sfat de care ar trebui sa tinem seama: „Un copil este o fiinta care ne-a fost împrumutata pentru un curs intensiv despre cum sa iubim pe altcineva decât pe noi însine, cum sa ne schimbam cele mai grave defecte pentru a da cele mai bune exemple si a învata sa avem curaj. A fi parinte este cel mai mare act de curaj pe care îl poate avea cineva, pentru ca înseamna a te expune la tot felul de dureri, în special la incertitudinea de a actiona corect si la teama de a pierde ceva atât de iubit. A pierde? Cum adica? Nu este al nostru, îti amintesti? E doar un împrumut.” Chiar daca fiinta pe care o crestem si o iubim atât de mult e un „împrumut”, exista riscuri ca, prin protectia noastra excesiva, sa o pierdem într-o zi. Dragostea este guvernata de alte legi, nicidecum de cele ce presupun posesia. Dar, indiferent care ar fi legile care guverneaza azi relatiile dintre copii si parinti, parintele trebuie sa se adapteze la ele, admitând ca ideile si mentalitatile lui despre viata nu se pliaza întotdeauna pe fondul realitatii psihice, fizice si sociale în care traim. Înainte de a-si educa copilul sa ramâna, pe viata, tributar dorintelor si mentalitatilor sale, n-ar strica sa încerce sa se educe, chiar si în al doisprezecelea ceas, pe sine însusi. Cristina Danilov este psiholog
