În ziua de 14 septembrie, de Ziua Inginerului, am fost la Festivalul George Enescu, la Ateneul Român. În program era Orchestra de Camera din Zürich, despre concertul careia a scris foarte frumos, ca întotdeauna, acum o saptamâna, domnul Alex Vasiliu. Am remarcat modul în care dirijorul orchestrei, violonistul Daniel Hope, a interactionat cu sala, într-o engleza impecabila, aratând ca spectacolul va purta publicul pe parcursul a aprox. 250 de ani, interpretând Bach, Enescu, Glass, Pärt, Mendelssohn, Elgar, Silvestri si încheind cu Bartók. În Revista Festivalului nr. 3, într-un interviu luat de Andreea Kiseleff, Daniel Hope devoaleaza modul în care a fost conceput programul spectacolului, aratând legaturile directe si indirecte, dintre Enescu si Menuhin si piesele din program si autorii lor, întregul spectacol, întregul concept, fiind un Omagiu lui Enescu si Menuhin, asa cum se intituleaza interviul luat lui Hope. Foarte mult a impresonat modul foarte cald si cavaleresc în care acesta s-a purtat cu vioara I, un domn mai în vârsta, fata de care Daniel Hope avea toata afectiunea si admiratia, asa cum au putut vedea toti spectatorii. Tot timpul m-a fascinat starea si trairea prin care trece spectatorul, anonimul care, prin implicare si atitudine, participa la reusita unui spectacol, fie ca acesta este un concert simfonic, un concert rock, un spectacol de opera, un spectacol fotbalistic etc. Este motivul pentru care, odata, fiind în Barcelona, m-am dus pe Camp Nou pentru a vedea un meci între F.C. Barcelona si F.C. Lazio, atât pentru ceea ce se întâmpla pe teren, dar mai ales pentru a simti ceea ce nu se vede prea bine la televizor, spectacolul tribunei. Am vazut cum lumea reactiona zgomotos la tot ceea ce se întâmpla pe teren, dar erau si momente de liniste aproape totala, când din ultimele rânduri se putea auzi cum Neymar lovea mingea. Bineînteles ca într-un fel se manifesta un spectator la un concert simfonic si în cu totul alt fel se comporta la un concert rock. Daca la un concert rock cânti, dansezi, strigi, tipi etc., iar daca nu o faci asta nu deranjeaza pe nimeni, la un concert simfonic spectatorul trebuie sa fie un apostol al linistii, oricum, trebuie ca pentru câteva ore sa se comporte aproape ca un calugar care a depus juramântul tacerii. Bineînteles ca poti da din palme la Marsul lui Radetzky, dar numai în ritmul si cu intensitatea pe care o permite dirijorul! Am luat biletele înca din vara, în centrul salii, ceva mai în spate, crezând eu ca de acolo se va auzi mai bine. Poate dupa legile acusticii si nu dupa legile omenesti, dupa cum se va vedea, în continuare. Oricum, sunt convins ca la Ateneul Român se aude bine din orice punct al salii. Daca în primele rânduri stau, de regula, persoane cu o bogata cultura muzicala, cu o atitudine îndelung exersata în salile de concerte, nu acelasi lucru se întâmpla în spate. Am fost înconjurati de persoane cu atitudini si comportamente diverse. În fata statea o doamna cu fiica ei. Doamna statea aplecata spre dreapta, catre fiica sa, într-o atitudine hiperprotectiva, obturând vizibilitatea celor din spate, spunându-i fetei fel de fel de lucruri, în timp ce aceasta chiar dorea sa asculte, fiind foarte atenta la concert. Doamna în cauza a fost atentionata de o spectatoare din spate si, la putin timp, de vecina sa din stânga, motiv pentru care a trebuit sa stea tacuta si dreapta în scaunul ei. Pentru ca nu putea sa mai vorbeasca, doamna se uita acum pur si simplu pe pereti, iar la Ateneu chiar ai ce vedea pe pereti! În stânga noastra sedeau doua doamne care, teoretic, dupa vârsta, ar fi putut participa la prima editie a Festivalului Enescu care a avut loc în 1958. Erau frumos îmbracate, cu acea cochetarie specifica vârstei, erau de o politete desavârsita si nu au scos nici un cuvânt pe durata concertului. Erau niste doamne digitalizate, deoarece în pauze aprindeau discret lanternele de la smartphone, pentru a putea citi în program ce piesa urmeaza. În spate era o familie cu un baietel de vreo 8-9 ani, care mai mult ca sigur ca venisera la concert pentru „ala micu’”, care nu dorea nicicum sa stea pe scaun, ci pe cotiera acestuia, ca oricum nu deranja pe nimeni din spate. Sunt, însa, si copii obisnuiti cu mersul la concerte. Am vazut odata, la opera, un baietel cam de aceeasi vârsta, care, în timp ce toata lumea astepta începerea spectacolului, a început sa bata din palme de unul singur. Pustiul era primul din toata sala care îl observase pe dirijor intrând în fosa, stiind precis unde, când si dupa cine sa se uite. Omologul sau bucurestean nu era atât de familiarizat cu mersul trebilor într-o sala de spectacole, motiv pentru care s-a agitat si a vorbit continuu, spre disperarea parintilor, care si ei se uitau cam speriati în jur, nefiind chiar în largul lor în sala Ateneului. La pauza locurile lor erau goale… În dreapta erau doua domnisoare foarte dragute, foarte elegante si foarte vorbarete. Au rezistat pâna la partea a doua a concertului, când, la o pauza între doua piese, au sters-o discret, usa de acces în sala fiind si foarte aproape. La pauza a aparut o pereche, la vreo 40 de ani, care se uitau dupa niste locuri goale. Au observat locurile eliberate în spate de familia cu baietelul cel energic. Domnul se uita cam arogant în jur, iar doamna, foarte eleganta, se uita continuu în telefonul mobil, fiind total absenta la ceea ce se întâmpla în jurul ei. La sfârsitul concertului locurile lor erau goale… S-ar zice ca persoanele care nu au o minima pregatire muzicala si o oarecare obisnuinta de a merge la concerte nu ar avea ce cauta la Festivalul Enescu sau la altele asemenea. Numai ca aceasta este magia unor astfel de evenimente grandioase. Atrag o multime de lume, astfel încât, pe lânga melomani (care oricum vin), sunt prezente si diverse persoane, care vin din curiozitate, din obligatie sau din snobism. Indiferent de motivul prezentei, experienta culturala traita cu intensitatea specifica unor astfel de concerte produce efecte emotionale asupra audientei, ducând la cresterea numarului celor care apreciaza si înteleg bucuriile muzicii. În cazul muzicii rock, stiu un caz în care cineva care nu avea nici în clin nici în mâneca cu acest gen muzical, dupa vizionarea unui concert al uneia din cele mai mari formatii rock din lume a devenit rocker pe viata! Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic si prorector responsabil cu activitatea didactica la Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi” din Iasi
