Iertati-ma ca va vorbesc acum despre colinda si urat, iar nu la timpul lor, dar acum mi s-au coborât în suflet si trebuie sa ma descarc. Iar a spune si altora, fie si numai în scris, este cea mai dulce descarcare! Cred ca am fost ultima generatie de copii care a mers cu uratul. Când eram prin liceu si deja nu mai mergeam cu uratul pe la casele oamenilor, ca da! eram marisor de-acuma, copiii veneau tot mai putini la fereastra sa-si spuna uratura. Mai înainte, pe vremea tineretii tatalui meu, mergeau chiar flacaii cu „buhaiu”, cu plugul cu boi, dar nu ma apuc acuma sa povestesc, cu capra si cu altele. Se învata uratura de la parinti, când acestia „desfacau papusoii” în casa sau când mama mesteca mamaliga. Probabil ca stiti lucrurile astea. Pâna ce la un moment dat, pe nesimtite, într-un an n-a mai venit nici un urator. Si parca era mai strâmt în casa si mai întuneric. Într-o seara de iarna, aveam vreo 6-7 ani, ma uitam pe fereastra si am vazut o lumina mare. „Mama, uite ce lumina mare se vede la nea Gheorghe Anisii”. Mama s-a priceput. A sarit repede si a învârtit salterul pe care-l instalasera nu de mult niste neni. Si s-a facut lumina în casa. Vedeam pentru prima data lumina electrica. Era o feerie. Dar ai mei erau tristi: Dadusera pamântul la colhoz. Instalarea luminii electrice a fost ca un fel de rasplata ca ei, taranii, s-au trecut la colhoz. Acuma de obicei tatal ajuns, vezi Doamne, muncitor la Metalurgica sau la Combinatul de Fete Sifilitice (CFS) le spunea copiilor: „Lasa, bai, ce sa va mai duceti cu uratul. Va dau eu 50 de lei si va luati bumboane de la Dragan câte vreti”. De parca banii si „bumboanele” erau miza! În fine, nu ma mai apuc acum sa fac tot felul de consideratii despre disparitia uratului si a uratorilor, nici sa critic (ce folos!), dar cert este ca aici, în coasta Iasilor, nu s-a mai mers cu uratul. Au mai venit tiganii o vreme, mama, care ramasese singura, îi spunea lui Ghiocel: „Mai, Ghiocel, vezi sa nu vii prea târziu în noapte cu uratul, ca eu închid poarta”. Ca mama se temea, tata murise, iar ea era singura. „Poti s-o închizi mata, tanti - râdea Ghiocel, Dumnezeu sa-l ierte - ca eu tot sar poarta.” Si chiar asa facea. Sarea poarta, venea cu pasi mari prin gradina si spunea la fereastra o uratura lunga pe care numai el o întelegea. Ce sa faca, biata mama? Îl chema în casa, iar Ghiocel îsi încalzea mâinile la plita. Mama îi dadea un pahar de vin si, cum zicea Ghiocel la sfârsitul uraturii, îi dadea 25 de lei: „Sa-mi dai un ban mai maricel/ Cu Tudor Vladimirescu pe el”. Si râdea cu râsul lui molipsitor, ca râdeai si tu fara sa-ti dai seama de ce. Mai veneau apoi tigancile, Lelea cea batrâna, Marita, Ileana Curnapoaia, Geta si altele si cântau o colinda: „Sus în poarta raiuluiu/ Sade Maica Domnuluiu”. Si pe mama o distra întotdeauna acest final: uluiu! Si iaca asa îmi petreceam copilaria! Si cu fotbalul pe toloaca „la Ichim”, cu o mingiuca albastra, cât pumnul pe care o bateam pâna se spargea. Furam cirese din livada lui mos Gavril, fratele bunicului meu, acum livada data la colhoz si nu o pazea mai nimeni. Iar proprietatea lui mos Gavril nu se compara cu „proprietatea” colhozului, care era un fel de proprietate a nimanui - simteam asta. Puteam acuma fura fara grija. Televizoarele nu aparusera înca. Am învatat sa citesc la lampa: Ana are mere... Ce-i drept, brigadierii si presedintii de colhoz aveau deja televizoare Temp sau Rubin - niste rahaturi rusesti mici, pâlpâitoare, dar era suficient sa-ti zâmbeasca în fiecare seara Mariana Zaharescu, Florin Bratescu sau Sanda Taranu. Pe urma, odata cu industrializarea si taranii ajunsi muncitori, nu au mai mers cu uratul nici copiii si flacaiasii de mai departe de oras. Asa stiu. Iar clopoteii, zurgalaii, mastile, cojocul purtat pe dos si plugul de jucarie au ramas uitate prin pod. Acum distractia venea din televizor, nu de la uratoriii de la fereastra. Iar copiii învatau spurcata uratura noua din cartea de citire: „Am înaltat un imn ales/ Pentru-al XII-lea Congres/ Cântând dragostea fierbinte/ Pentru bravul presedinte/ Reales de-al tarii For/ Si de întregul popor/ Sa ne fie înainte/ Întelept conducator/ Nalt exemplu, far si zbor…” Mare-i gradina Ta, Doamne! Acum faceam naveta: mai întâi la liceu, apoi la facultate. Înainte de Craciun si de Anul Nou se urcau în autobuz niste mucosi, cu hainele ferfenita. Si cântau la fel: „Sus în poarta raiului...” Sau urau din inima: „S-a sculat mai an badica Traian/ Si-a încalecat./ P-un cal învatat./ Cu nume de Graur,/ Cu saua de aur,/ Cu frâu de matasa./ Cât vita de groasa./app/ Ia mai mânati, mai./app/ Haaai, hai!” Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
