Privim spre trecut cu interes profesional si/ sau empatie, uneori cu frustrare. Oricât am dori sa obtinem detasarea sau obiectivitatea depline, spectacolul istoriei ne implica, aproape cu fatalitate si emotional. Iar atunci când vrem sa fim foarte rationali, pâna la rigorism, se întâmpla sa ucidem povestea istoriei, farmecul ei inefabil ori chiar seva. Nu numai adevar cautam în istorie, dar si confirmarea sperantelor noastre profunde ori infirmarea adagiului despre desertaciunea lumii. Punerea prezentului în ecuatie cu trecutul îl privilegiaza de regula pe cel din urma. De ce? Romanticii, dar nu numai ei, au recurs cu profit la metoda lovirii cu trecutul în prezent. Bine au facut, întrucât astfel au trezit la viata virtuti amortite, sperante, dar si popoare neiubite ale istoriei, care pierdusera cadenta timpului. Azi ne-am sofisticat. Nu ne mai preocupa trecutul decât ca exercitiu intelectual, fara legatura cu aspiratiile, idealurile ori prabusirile din prezent. Cu alte cuvinte, nu istoricilor trebuie sa va adresati pentru a întelege subtilitatile prezentului, ci sociologilor, antropologilor ori politologilor. Însa toate aceste specializari, altminteri derivate din istoriografie, nu exista fara cunoasterea istoriei. Metoda punerii în ecuatie a prezentului cu trecutul este suspecta, în mintea unora de neo-romantism. Ucenicii magistrului relativismului istoriografic, domnul Lucian Boia, care au evacuat complet filosofia istoriei, ca neconcludenta, sunt mereu la datorie sa ne puna în garda cu privire la riscurile instrumentalizarii istoriei si istoriografiei. Din istoria istoriografiei stim însa ca acest exces de zel puritan, care a mai facut furori în trecut va trece ca orice moda. Iar asta îmi da curaj sa propun o comparatie între generatia ctitorilor României Mari si cea actuala. Orice popor a cunoscut în trecut si pierderi de ritm, de cadenta ori de ideal. Iar atunci când prabusirea era iminenta a identificat resorturile profunde ale renasterii, tocmai în istorie. Fara aceasta temeinica lucrare, Renasterea nu ar fi existat, deci nici lumea moderna. Cum poti întelege si asuma nimicnicia prezentului în lipsa termenului de comparatie, adica istoria? Iar asta nu înseamna ca vrei sa faci din trecut icoana ori ideal de perfectiune. Înseamna mult mai mult, si anume ca vrei si poti sa te salvezi, ca din lectia de vrednicie a unora din înaintasi mai poti sa te inspiri. Fara acest exercitiu regenerator si fara eroii trecutului, cunoasterea istoriei se rataceste în oceanul mediocritatii, care în toate timpurile a fost masiv, însa numai în unele a fost dominant. În perioadele creative, istoria o fac eroii, respectiv ctitorii de idealuri. La 1871, un grup de tineri români s-au adunat la Putna aflata în împaratia austro-ungara, întrucât au înteles ca imperiul bicefal creat recent este pericolul de moarte pentru viitorul românilor. Si au venit la Putna întrucât aceasta era unul din „locurile tari” ale istoriei noastre. Nu s-au plâns de vitregia vremurilor si nu au cazut în depresie. Au identificat teme ce aveau sa rodeasca mai apoi, facând sa rezoneze constiinta românilor si punând în miscare idealurile. Clopotul de la Putna a fost astfel semnalul trezirii la fapta a unei mari generatii. Am aniversat împlinirea a 103 ani de la Marea Unire. Un asemenea eveniment este un prilej potrivit pentru a ne aduce aminte de opera ctitorilor, dar si de a reflecta la lucrarea oamenilor timpului nostru. Iar comparatia nu poate sa nu-ti induca neliniste si îngrijorare. În raport cu generatia unionistilor, care a reusit sa renasca speranta prin coagularea energiilor pozitive ale natiunii, generatia politica de astazi nu-ti poate sugera decât nimicnicie, decadere si rusine, oricât de îngaduitor ai fi. Privind dinspre azi spre anul mântuirii 1918, generatia ctitorilor pare a fi compusa din uriasi, în raport cu cea a risipitorilor de acum. Si nu mi-am propus sa fac din trecut icoana, iar din unionisti emblema a perfectiunii. Stim din epoca si de la C. Kiritescu încoace, ca acea generatie nu a fost fara cusur, ca a cunoscut drame si risipiri sufletesti. Însa inteligenta unora si pragmatismul altora, credinta în Dumnezeu si în tara au facut ca vointa lor sa cada în balanta istoriei. Simpla aducere aminte a Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, a lui Ionel Bratianu, a lui Iuliu Maniu ori a episcopului Iuliu Hossu, a lui Ion Pelivan, Pantelimon Halippa ori Iancu Flondor, a militarilor cazuti în marile înclestari ale razboiului, a tuturor celor care au crezut în viitorul României, din clipa în care ideea a prins contur, îti inspira un sentiment de mândrie, de respect si de smerenie. Oamenii mari confera timpului maretie. Am aniversat Centenarul Marii Uniri într-o atmosfera de depresie si neîncredere. Tara era aproape captiva unei clici condusa de Liviu Dragnea. Au trecut de atunci 3 ani, iar presedintele Iohannis, care ne îndemna sa salvam România, a devenit azi întruchiparea compromisului dezgustator, naruind cu cinism sperantele românilor. De aceea, la parada de la Arcul de Triumf, militarii au dat onorul unei fantose. Personajul s-a strecurat fantomatic si temator sa dea ochii cu poporul pe care l-a mintit si tradat. Ce dezmat! Cum sa nu te loveasca în plex marimile de mucava ale zilei de azi? Si cum sa nu te îngrijoreze starea morala a unui popor orfan de speranta. Cine îl îndruma si cine îi induce idealuri? Iohannis, Cîtu, Ciolacu, Firea si toti ceilalti pitici, asemenea lor?! Cu aceste caricaturi în fruntea tarii omagiem oamenii mari ai trecutului. Accidente ale istoriei, lustruindu-se pe ei, parazitând istroia si jignind, prin simpla alaturare, ctitorii României Mari. A murit aproape toata generatia marilor unionisti în puscariile comuniste, iar pe fapta si sacrificiul lor s-a ridicat generatia nulitatilor patente de astazi. Asa se întâmpla când o mare generatie dispare abrupt, condamnata si uitata. Înlocuitorii lor batjocoresc sistematic idealurile istoriei. Se sparie gândul ca o sarcina grea - sa zicem de aparare a tarii - ar putea sa cada pe umerii lor. Mihai Dorin este istoric si publicist
