Nu se mai vorbeste prea mult, de deja destul de multa vreme, despre o critica de întâmpinare. Ceea ce nu înseamna, totusi, ca ea ar fi disparut cu totul, poate, mult mai curând si de înteles într-o masura, doar ca a suferit, în noi „contexte”, nu putine mutatii, deformari, probabil si pervertiri. Fata de ce era ea cel mai adesea, desi nu lipseau nici atunci simulacrele de „critica”, doar fardate cu asa o eticheta indulgenta, sub regimul comunist si controlul lui (nu numai cenzura) asupra activitatii editoriale. În întelesul ei cel mai onorabil, sintagma numea actul interpretativ si evaluator de sustinere a valorii autentice (cartea si, prin ea, autorul) în drumul ei spre public. Sigur ca reactia critica era diferentiata în functie de factori de neignorat, de pilda între un debut, un nume nou, la început de drum si, supus unui alt nivel de exigenta, sau vreun autor cu pretentii de „experienta” macar, daca nu cumva chiar de… „consacrare”. Daca de a veni în întâmpinarea unei carti care sa merite o astfel de primire e vorba, atunci critica nu are de ce sa abdice de la esenta ei de judecata întemeiata pe argumente si eventualele rezerve sau îndoieli nu fac decât sa întareasca încrederea cititorului în ceea ce este pe celalalt talger al „balantei” cu care criticul „cântareste” ce si pentru ce anume decide sa recomande, onest. Sustinerea astfel motivata, iesirea „în întâmpinare” nu sunt nocive competitiei, dimpotriva, esentialul: nu se „aluneca” în înselatorie, nu se cultiva impostura nimanui (autor, editor, critic), nu se cade în mediocrizare în lant. Evident, responsabilitatea decisiva revine instantei critice. Înmultirea editurilor (nu si a adevaratilor editori, competenti si exigenti, caci a edita este un act critic, de selectie implicita si nu la masura, atât de indulgenta, de… doar „publicabil”), a revistelor, concursurilor, festivalurilor a sporit presiunea aspirantilor (si veleitarilor), consecintele se vad în scaderea încrederii publice în mare parte din ceea ce apare, se „lanseaza”, ba nu rareori este si „premiat”. Cele mai vizibile simptome de degradare a lucrurilor apar, cred, la „lansari”, totul depinzând, de fapt, de calitatea intelectuala si morala (de nivelul acesteia) a vorbitorilor - „lansatori”, care, daca ramân critici, profesionisti ai lecturii exigente, nu au de ce sa laude neconditionat (si pedalând în gol) frumusetea „miresei” din butada de pomina a lui Emil Iordache. Stiu ca se mizeaza uneori si pe faptul ca verificarea elogiilor fara temei va fi tardiva, dupa „lansare” si, eventual, cumparare. Dar va veni totusi. Si ce credibilitate va mai avea, de atunci mai departe, „vocea” aceea, compromisa de fumul ei de tamâie, menit „sa nu supere” pe nimeni. Lansarile, secvente de mondenitate culturala, pot avea si substanta, si demnitate. De ele, doar de asemenea lansari e nevoie, ca nou nascuta carte sa fie un prilej de apreciere si bucurie, fecunde. Nicolae Cretu este profesor doctor în cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic si istoric literar
