Esecurile birocratiei bruxeleze în ceea ce priveste asigurarea securitatii energetice si promovarea tehnologiilor digitale care au deja un rol dominant în economia mondiala în viitor pun tarile de pe continent într-o situatie deloc de invidiat. La sfârsitul anului 2021, datoria publica globala ajunsese la suma colosala de $303 trilioane. Sumele pompate de guverne în perioada pandemiei, când s-a exagerat mult si cu restrictiile inutile si cu asa numitii „bani din elicopter” trimisi celor care stateau acasa, ceea ce între altele a distorsionat si piata muncii, au explodat pur si simplu datoria globala care a crescut între 2020 si 2021 cu 25 de procente, de la $226 trilioane la $303 trilioane. Si cu siguranta aceasta va creste semnificativ si în 2022. Ca sa întelegem dimensiunea problemei e suficient sa mentionam faptul ca PIB-ul global, adica tot ce se produce în lume într-un an, este de doar $85 trilioane, de 3,5 ori mai mic decât datoria globala. Deja dupa primele trei luni din 2022, scrie Reuters, datoria Statelor Unite a crescut cu $1,5 trilioane, ajungând la 135 procente din PIB, iar cea a Chinei cu $2,5 trilioane, ajungând la peste 250 procente din PIB. Asa ca o întrebare legitima este daca va putea fi platita vreodata toata aceasta imensa datorie publica. Acest context îl face de economistul Nouriel Roubini, cel care a prezis severa criza financiara din 2008-2009, sa spuna ca în prezent asistam la o combinatie a celor mai defavorabile conditii care au dus la marile crize economice din 1970 si 2008 si ca atât Statele Unite cât si Europa vor intra într-o perioada de recesiune severa. „Urmatoarea criza nu va fi ca cele dinaintea sa”, prezice Roubini. „În anii 1970, am avut stagflatie (inflatie fara sa existe crestere economica), dar nu si o criza masiva a datoriilor, deoarece nivelul acestora era atunci scazut. Dupa 2008, am avut o criza a datoriilor urmata de o inflatie scazuta sau de deflatie, deoarece criza creditelor a generat un soc negativ al cererii. Astazi, ne confruntam cu socuri de aprovizionare într-un context de niveluri mult mai ridicate ale datoriei. Ceea ce implica faptul ca ne îndreptam spre o combinatie de stagflatie, în stilul anilor 1970, în paralel cu o criza a datoriilor de tipul celei din 2008”. Problemele în Europa sunt complicate si de faptul ca ne confruntam cu ceea ce nu doar analistii, ci si vicecancelarul si ministrul Economiei, Robert Habeck considera a fi colapsul modelului economic german. Este ceea ce spune si fostul ministru grec al Economiei, Yanis Varoufakis, cel care a fost implicat în negocierile din perioada crizei datoriei grecesti din 2015, când s-a plâns în repetate rânduri ca s-a lovit de pozitia dura a Berlinului, mai ales a ministrului de finante din acea perioada, Wolfgang Schauble. În paranteza fie spus multi din establishment-ul politic german regreta astazi ca presiunile la care a fost suspus atunci guvernul de la Atena l-au facut sa vânda portul Pireu chinezilor. Numai ca aceasta constatare nu-i priveste doar pe germani, ci datorita ponderii economiei germane ($4,2 trilioane), cea mai mare de pe continent, va avea afecte în lant în toata Europa, inclusiv în România. „Niciodata nu este usor sa te trezesti cu stirea ca modelul de afaceri al tarii tale este distrus”, scrie Varoufakis. „Este greu sa recunosti ceea ce este evident, ca liderii tai politici fie au fost înselati, fie te-au mintit atunci când te-au asigurat, timp de decenii, ca standardele tale de viata – cu greu câstigate – sunt în siguranta” si ca „trebuie sa îndurati schimbari masive si dureroase”. Varoufakis nu-si ascunde satisfactia atunci când vorbeste despre problemele Germaniei, vazând în asta un fel de revansa personala dupa situatia extrem de grea prin care a trecut Grecia în 2015. Însa el are dreptate atunci când spune ca „lucrurile devin dramatice pentru Germania din cauza faptului ca modelul sau economic e construit pe salarii tinute cât s-a putut de jos, pe gaz rusesc ieftin si pe excelenta în inginerie mecanica „mid-tech”, în special în productia de masini cu motoare cu ardere interna”. În realitate lucrurile stau chiar mai prost pentru ca o industrie chiar mai importanta decât industria auto este cea chimica. Giganticul complex industrial BASF din Ludwigshafen, care se întinde pe 10 km patrati si are aproape 40 de mii de angajati, consuma jumatate din tot consumul de gaz al Danemarcei. Guvernele Schroeder si Merkel, pentru a le face pe plac ecologistilor, au renuntat la carbune si la aproape toate centralele nucleare, ajungând sa depinda cvasi-exclusiv de livrarile de gaze rusesti pe care acum Vladimir Putin le foloseste „pentru a ne tine tara în lesa”, dupa cum se exprima plastic un jurnalist german. În plus, dincolo de problema grava a energiei, Germania, al treilea mare exportator din lume, dupa China si Statele Unite (în 2021 exporturile germane au totalizat $1,63 trilioane) mai are o problema serioasa. Este foarte dependenta de piata chineza (volumul schimburile comerciale bilaterale a fost în 2021 de $245 miliarde) si în general de existenta unei piete globale libera si securizata. Numai ca datorita razboiul din Ucraina care nu a facut decât sa creasca intensitatea noului Razboi Rece provocat de competitia geopolitica dintre America si China situatia s-a schimbat fundamental. Piete traditionale de export ale Germaniei au devenit vulnerabile, incerte. Iar deja politicile interne agresive ale Beijingului pun probleme serioase marilor corporatii germane prezente în China. Beneficiind de umbrela de securitate americana, ceea ce i-a permis sa mentina la minimum cheltuielile militare, Germania a avut o perioada de gratie dupa 1990. Schimburile sale comerciale au crescut de patru ori în aceasta perioada, iar PIB-ul pe cap de locuitor a crescut si acesta cu 50 procente. Acum însa, cu toate turbulentele geopolitice, lucrurile s-au schimbat dramatic. Vice-cancelarul Robert Habeck, îsi pune sperantele „într-o noua forma de globalizare”, una „mai dreapta si mai sustenabila” în care „Germania si Europa sa contracareze China cu politici economice bazate pe valorile occidentale”, scrie saptamânalul Der Spiegel. Usor de zis, greu de facut. Marea majoritate a lumii din afara spatiului occidental extins (inclusiv tarile din zona Indo-Pacifica, Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelanda) nu pare neaparat interesata de aceste valori, îsi urmareste propriile interese. Este un spatiu în care Beijigul câstiga permanent teren, în ofensiva sa geo-economica. Exporturile Chinei catre economiile importante din ceea ce numim „Sudul Global”, tari precum Brazilia, Argentina, Indonezia, Mexic, Africa de Sud, aproape s-au dublat fata de perioada pre-Covid ($38 miliarde în iunie 2019 vs $70 miliarde în iunie 20220. „Ceea ce am numit „Planul Chinei de a construi o lume sino-centrica” într-o carte pe care am publicat-o în 2020 (You Will Be Assimilated: China's Plan to Sino-form the World), scrie David Goldman în Asia Times, „a avansat atât de mult încât este dincolo de capacitatea Statelor Unite si a aliatilor sai de a împiedica o astfel de dominatie economica”. „O jumatate de miliard de oameni din tarile vecine depind acum de tehnologia chineza pentru comunicatii, prelucrarea datelor si logistica, oferind Chinei o sursa aproape nelimitata de lucratori tineri pentru industriile sale si o piata de export în continua expansiune”. O observatie importanta care trebuie desprinsa din analiza de mai sus este avansul impresionant al Chinei care a ajuns în unele domenii sa detina rolul de lider mondial în ceea ce priveste tehnologiile de vârf ale momentului. În deplin contrast cu Germania si Uniunea Europeana în ansamblu care se afla din acest punct de vedere la mare distanta fata de Statele Unite si China, în ciuda asa ziselor agende digitale de 10 ani lansate la Bruxelles, din 2000 încoace, în baza carora UE ar fi trebuit sa devina lider mondial în domeniu. O dovada clara este oferita de structura schimburilor comerciale dintre Germania si China. E adevarat ca Germania a exportat în 2021 în China automobile în valoare de aproape $27 miliarde, dar în timp ce a exportat produse si servicii din zona tehnologiilor digitale de circa $3 miliarde a importat de aproape $40 miliarde! Aceasta asimetrie flagranta în privinta performantei industriilor digitale dominante în viitor (Comunicatii, Inteligenta Artificiala, computere cuantice, IoT, etc) între cele doua tari ilustreaza o alta problema serioasa cu care se confrunta nu doar Germania, ci si UE în ansamblu, dincolo de criza energetica. Este vorba de ramânerea în urma severa în domeniul tehnologiile digitale. Un al doilea esec monumental al birocratiei bruxelleze, dupa cel al promovarii agresive a „regenerabilelor”, cu subventii masive si descurajarea combustibililor fosili si energiei nucleare, fara a avea la dispozitie solutii energetice alternative viabile. Rezultatul fiind o dependenta exagerata de gazul rusesc, în conditiile în care în ceea ce priveste „regenerabilele”, dependenta de metalele rare din China e chiar mai mare (de pilda productia automobilelor electrice se bazeaza pe metale rare ca litiul sau cobaltul a caror sursa este controlata de China în proportie de 58 procente, respectiv 67 procente). Vin vremuri tot mai complicate pentru economia mondiala, în particular pentru Europa, cu socuri masive pe care le vom resimti si noi, evident. În paralel ne confruntam cu o competitie geopolitica si geo-economica în care China a înregistrat succese semnificative si influenta politica si economica a Vestului în restul lumii este în scadere. Cum vor evolua lucrurile în viitor depinde în buna masura de evolutiile de pe frontul din Ucraina, dar si de capacitatea Occidentului de a depasi criza interna pe care o traverseaza. Alexandru Lazescu
