Drumul catre civilizatie, adica, lumea fondata pe libertate si pluralism, a fost întotdeauna extrem de anevoios, a presupus si presupune un efort îndelungat din partea celor care si-au dorit si îsi doresc sa renunte la autarhism, primitivism, barbarie. Adversarul real al lumii civilizate nu este un aventurier politic, ce va fi uitat pentru totdeauna dupa ce va fi petrecut câtiva ani prin temnite, un fost sef de galerie, un anume partid politic, ci reflexele unei societati primitive pe care acestia le întruchipeaza. Atunci când descria razboiul peloponesiac drept cel mai important eveniment din istoria umanitatii, Tucidide facea, probabil, fara sa-si dea seama, o afirmatie a carei importanta nici macar astazi nu este pe deplin înteleasa. Dupa cum bine stim, acum doua milenii si jumatate, Grecia, a carei cultura a reprezentat creuzetul civilizatiei occidentale, a fost scena unui eveniment cu totul exceptional, o disputa sângeroasa si prelungita între cele mai influente si mai reprezentative cetati ale lumii elenice, respectiv, Sparta si Atena. În fapt, în Elada acelor vremuri, se ciocneau, pentru prima oara deschis la scara istoriei si fara menajamente, doua placi tectonice, doua lumi. Una era arhaica, razboinica, totalitara, autarhica, gregara, tribala, monocolora si primitiva, condusa de dispretul fata de om ca persoana individuala, de xenofobie (ura fata de straini), organizata dupa principii militariste, adica pe forta si coercitie, si oligarhice. Merita mentionat, în treacat, ca spartanii, în ciuda maniilor lor puritaniste, glorificau furtul, hotia si alte asemenea „virtuti”, daca interesele publice o cereau. Pe de alta parte, Atena reprezenta arhetipul unei lumi noi, pluraliste, democratice (cu stângaciile inerente oricarui început ce presupune pasi în necunoscut), cosmopolite, liberale, individualiste, ce respecta proprietatea personala si dorinta de îmbogatire; era o societate blânda cu strainii, toleranta, deschisa fata de comertul exterior. În acea înclestare epica, se ciocneau, în realitate, tribalismul si civilizatia sau ceea ce astazi numim Marea Societate (A. Smith) ori Societatea Deschisa (K. Popper). Asadar, evenimentele dramatice descrise de celebrul istoric grec nu se rezumau, nici pe departe, la un simplu conflict politic între doua cetati, la o disputa pentru influenta, resurse si glorie. Totusi, ar trebui sa fim îngaduitori cu „eroarea” sau cecitatea lui Tucidide, cu incapacitatea lui de a sesiza cu precizie simbolistica evenimentelor pe care le relata, altfel, formidabil, si în care fusese implicat în mod direct. Fiecaruia dintre noi i se întâmpla sa fie implicat în evenimente, împrejurari sau faceri al caror sens poate fi intuit, creionat sumar, dar a caror logica ultima ramâne, finalmente, insondabila, impenetrabila. Aceasta incapacitate de a sesiza întotdeauna cu acuratete ceea ce se întâmpla cu adevarat provine din reflexul înnascut al creierului uman de a personifica. Astfel, Binele se confunda cu Fat-Frumos, iar Raul cu Zmeul, Balaurul. Creierul face acest lucru din ratiuni foarte precise: pentru a simplifica, pentru a identifica, pentru a face înteles. Omului comun i-a fost întotdeauna dificil sa înteleaga notiuni, lucruri abstracte, simboluri, el având o propensiune naturala pentru un lucru „material”, tangibil, concret, cu forme clare, evidente. Tocmai acest lucru face diferenta între poetul, pictorul, savantul de geniu si insul ordinar. Având în vedere ca fiinta umana are un aparat mintal extraordinar de identificare a altor corpuri umane, în special, a fetei, ea îsi foloseste aceasta abilitate pentru a simplifica si a întelege foarte rapid care este ruda sau strainul, prietenul sau dusmanul, cunoscutul sau necunoscutul etc. Totusi, acest reflex, în mod indubitabil, extrem de pretios pentru supravietuire, prezinta un dezavantaj: jude­cata rapida poate fi eronata deseori. Asadar, reflexul perso­nificarii ne poate împiedica sa întelegem logica imanenta a lucrurilor, a evenimentelor, a faptelor. De aceea, la scara istoriei, semnificatia ultima a disputei dintre partide, cetati, tari sau aliante de tari poate fi usor pierduta din vedere prin reflexul întruchiparii în persoana, al personificarii. Astfel, avem propensiunea de a ascunde lucrurile, dându-le nume precum Sparta, Atena, Cruciada, Inchizitia, Stalin, Hitler, Est, Vest, Razboiul Rece, Partidul National-Socialist, Putin, Hamas etc. Din nefericire, istoria recenta a României nu scapa de pericolul unor asemenea evaluari sumare, care, prin personificare, tind sa ascunda esenta lucrurilor. Desi putem fi prada usoara a maniheismului naiv, trebuie s-o spunem clar: ceea ce am vazut ca s-a derulat, acum câtiva ani, pe scena politica si sociala autohtona nu reprezenta o confruntare între o „elita” cleptocrata, ce facea scut în jurul unui „combinator” nascut, în mod cu totul întâmplator, în cel mai sarac judet al tarii, dupa buna traditie a modelului politic de inspiratie siciliana, si o majoritate satula sa mai tolereze ifosele unui Erdogan indigen, care îsi camufla virginitatea social-democrata, adica a insului pretins „sarac si cinstit”, cu proprietati si conturi prin paradisuri fiscale. Nu aveam de-a face cu disputa între doua partide, unul al saracilor, condus de milionari, si altul al antreprenorilor, îmbogatiti în proportie covârsitoare din „învârteli” cu statul. Asadar, conflictele derulate în pietele marilor orase autohtone, în special, în capitala, nu-i avea ca actori principali pe autopretinsul sultan de Teleorman, ajuns, între timp, dupa gratii, si adversarii sai, care jinduiau la borcanul cu miere al politicii. România, aidoma vechii Elade din timpul lui Tucidide, era scena unei dispute, uneori, cu accente dramatice, între doua lumi, aflate într-un conflict al carui deznodamânt se afla, cu siguranta, dincolo de orizontul vietii fiecaruia dintre noi. Evident, este vorba de conflictul dintre lumea civilizata, noua, moderna, care si-a dobândit fizionomia prin respectarea universala si fara exceptii a regulilor, prin respectul fata de individ, proprietate, libertate si, deloc paradoxal, prin reducerea rolului jucat de politicieni, administratorii vremelnici ai puterii publice, în viata sociala, prin constrângeri constitutionale, si lumea veche, primitiva, cu instinctele ei tribale, razboinice, xenofobe, egalitariste, specifice hoardei. În România, exista o lume noua, o societate deschisa, liberala, moderna, urbanizata, civilizata, cosmopolita în sensul bun al cuvântului. Cu alte cuvinte, exista oameni care cred în valorile unui sistem social modern, fondat pe pluralism, democratie, toleranta, libertate, xenofilie, în domnia legii, care cred mai curând în guvernarea prin institutii, decât în cea prin oameni. La noi, exista oameni carora le repugna egalitarismul, mesianismul, solutiile miraculoase, populismul, care accepta competitia, care respecta proprietatea altora, care îsi asuma riscuri moderate în activitatile curente, viata pe cont propriu si resping paternalismul. Însa, din pacate, în acest colt al Terrei, ce a reprezentat multa vreme o parte a zonei-tampon între Vest si Est, pe unde trece linia tectonica între civilizatia deja instaurata si lumea arhaica, adica între cele doua lumi care se confrunta înca din vremea lui Tucidide, societatea deschisa sau civilizatia nu si-a gasit, deocamdata, numarul critic de adepti. Reflexele, pornirile, apucaturile lumii vechi domina înca subconstientul vietii sociale autohtone. De aceea, n-ar trebui sa ne mire faptul ca multi dintre concetatenii nostri se afla înca în „partida” ce dispretuieste, în fond, societatea civilizata, libera si pluralista. România poarta înca amprenta vestigiilor unei societati agrariene, vetuste, intolerante, xenofobe, paternaliste, aflate în asteptarea mesianismului magic. Sigur, nimeni nu mai striga astazi „Nu ne vindem tara!”, însa ostilitatea fata de multinationale, spre exemplu, pe care reprezentantii politici ai majoritatii si majoritatea însasi nici macar nu se sinchisesc sa si-o mai cenzureze, nu reprezinta altceva decât reactia-reflex a xenofobiei, trasatura definitorie a societatilor tribale, închise. Câti români resping cu adevarat nepotismul, altfel, o trasatura a lumii arhaice, în care legatura de sânge, de clan era sacra si constituia criteriul ultim ce regla relatiile sociale, în dauna competentei? Câti români sustin fara rezerve proprietatea privata, daca partidele mari îsi pastreaza neclintita popularitatea, desi singura lor politica sistematica din ultimii ani este de a-i proteja pe hoti sau de a creste impozitele, hotia si impozitarea excesiva reprezentând cele mai evidente forme de încalcare a proprietatii? Câti români respecta în realitate statul de drept, daca o institutie înfiintata de câtiva ani, singura care, în istoria noastra, altfel, foarte permisiva fata de încalcarea regulilor, a dat rezultate sistematice în lupta cu faradelegea, a ajuns sa fie stigmatizata de oameni care nu au furat vreodata din avutul public? Nu-i de-a dreptul stupefiant ca o tara ce pretinde, prin constitutie, ca nimeni nu se afla deasupra legii s-a lasat condusa de un ins dovedit, cel putin o data, ca fiind infractor? Cum se face ca o tara pretins occidentala a acceptat sa fie condusa de un infractor, iar ca o initiativa cetateneasca intitulata „Fara penali în functii publice” gâfâia serios pentru strângerea unui numar relativ mic de semnaturi? Nu-i de-a dreptul bizar ca în România exista înca iubitori ai balaurului cu mai multe capete, sustinatori ai invadarii Ucrainei, simpatizanti ai unei organizatii teroriste (Hamas) sau ca un partid cu denumire de metal pretios, cu o cultura politica specifica peluzelor de stadion, adversar înversunat al lumii occidentale, deci, civilizate, se bucura de simpatia unei parti însemnate a electoratului? Pare sa existe un singur raspuns pentru acest sir (care, din pacate, ar putea fi nesfârsit) de întrebari: vrem sa înaintam spre o societate civilizata, dar ne împiedicam de forta gravitationala a unei societati primitive, cu alte criterii sau exigente. În România, problema structurala nu este un partid anume sau liderul ei, ci tribalismul remanent; or, tribalismul este o mentalitate, o stare de spirit, care, din pacate, salasluieste în multe dintre ungherele societatii noastre. Probabil, doze mai mici sau mai mari se afla în fiecare dintre noi. Cu siguranta, este majoritara în toate partidele politice mari din tara. Drept dovada, diferentele de mentalitate dintre electoratul de stânga si cel (pretins si autointitulat) de dreapta din tara noastra sunt nesemnificative. De aceea, tribalismul guverneaza România de foarte multa vreme, chiar daca evenimentele din 1989 promiteau schimbari radicale. Cel mai popular si mai influent partid din România a putut guverna vreme îndelungata în ultimele trei decenii, deoarece a exploatat cu maiestrie aceasta predispozitie dominanta în lumea româ­neasca, una bazata pe reflexele remanente ale socie­tatii închise, care, în ciuda trecerii timpului, refuza sa moara. Evident, trecerea timpului pare sa reduca gradul de influenta a acestor vestigii, dar ea nu a condus înca la prevalenta definitiva a virtutilor si valorilor societatii deschise, la triumful deplin si indubitabil al civilizatiei. Ceea ce am vazut în ultimii ani în societatea româneasca, ceea ce putem observa în Ucraina sau în Fâsia Gaza nu este altceva decât reluarea unui conflict, deja milenar, care s-a manifestat si se manifesta aproape oriunde în lumea larga. În toate aceste situatii, avem de-a face cu vesnica revenire la vestigiile lumii arhaice, una tribala, intoleranta, razboinica, egalitarista, autoritarista, bazata pe forta, antiliberala, ghidata de vointa vremelnica a unor oameni si nu pe întelepciunea dobândita în timp a regulilor, institutiilor, o lume în care se supravietuieste din pomana tatucului, una în care „frecarea” pe spate a sefului, nu meritul sau calitatile personale, îti asigura o portie de hrana în plus, asa cum se întâmpla în grupurile de primate. Aceasta lume, un cadavru în putrefactie, ce aduna în jurul ei suficienti necrofagi îmbatati de miasme, moare în fiecare zi câte putin, dar nu dispare pur si simplu, ci se evapora treptat, în functie de vigoarea crescânda a celeilalte lumi, a lumii civilizate, în esenta liberala, care se naste greu, printr-o rabdare benedictina. Sa nu ne facem iluzii! Drumul catre civilizatie, adica, lumea fondata pe libertate si pluralism, a fost întotdeauna extrem de anevoios, a presupus si presupune un efort îndelungat din partea celor care si-au dorit si îsi doresc sa renunte la autarhism, primitivism, barbarie. Adversarul real al lumii civilizate nu este un aventurier politic, ce va fi uitat pentru totdeauna dupa ce va fi petrecut câtiva ani prin temnite, un fost sef de galerie, un anume partid politic, ci reflexele unei societati primitive pe care acestia le întruchipeaza. Aceasta lume fetida va disparea atunci când virtutile societatii civilizate vor intra în zestrea genetica a fiecarui cetatean, când acesta se va fi debarasat de tentatia revenirii la barbarism, când majoritatea va fi guvernata de principiile civilizatiei. Pentru ca, în ultima instanta, disputa, indiferent daca se produce la frontierele Ucrainei, în Gaza sau pe scena politica autohtona, are loc întotdeauna între omul civilizat si barbar, adica, balaurul cu multe capete. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
