Când învinovatim cealalta persoana în ceea ce priveste modul în care ne simtim, pierdem o posibilitate de introspectie valoroasa asupra noastra. Nu cealalta persoana a creat o emotie pe care noi o traim, noi am avut aceasta reactie la comportamentul sau, o reactie pe care o putem investiga si descoperi de unde vine, este o oportunitate de a vedea ce legatura are cu existenta noastra. Întregul repertoriu de emotii sau sentimente, fie ca sunt placute sau neplacute, sunt generate de noi însine, prin conexiune. Sunt raspunsuri pe care le emitem despre experienta noastra si sistemul nostru de credinte. Mai tineti minte când ne jucam în fata blocului si vreun copil, caruia nu-i ofeream bicicleta pentru a face si el o „tura”, ne arunca câte o vorba care nu ne era pe plac? Urâto! ti se spunea, Egoistule! Raule! Toate acestea stârneau în noi, fireste, nemultumiri si reactia era pe masura: Cine zice, ala e! replicam si apoi le întorceam spatele, continuând sa pedalam, facându-le si mai mult în ciuda micilor nostri camarazi. De câte ori aud replica asta printre copii, ma gândesc nu doar la anii copilariei mele, ci, mai degraba, la anii studentiei, la acel seminar de psihologie clinica, unde am aflat, pentru prima oara, ca replica aceasta copilareasca cuprinde un adevar absolut. Nu mai suport atâta prostie în jur! s-a auzit, atunci, vorbind cu voce tare o colega, probabil aflata într-o discutie aprinsa cu o alta, iar asta a atras, bineînteles, atentia noastra si a asistentei. Mai este cineva pe aici care nu tolereaza prostia? Ce altceva nu mai tolerati? a continuat, zâmbind ironic, asistenta. Discutia s-a aprins în sala, nu doar prostia nu era tolerata, ci nici minciuna, nici gelozia, nici invidia, nici agresiunea, nici infatuarea. Nu ne-a scapat nimic, în câteva minute, fiecare dintre noi, la cererea asistentei, a completat lista neagra a trasaturilor de caracter nocive, sa le spunem astfel – lista parea completa. Astazi, dragii mei, ati vorbit despre ceea ce sunteti, în entitatea voastra completa, cu adevarat voi, ne-a spus asistenta, spre stupefactia noastra, la finele orei. Am amutit cu totii. Cum este posibil sa ne jigniti în halul asta?! a spart tacerea, dupa câteva minute, un coleg mai îndraznet. Cum adica, ce insinuati, ca suntem mincinosi, prosti, îngânfati sau ranchiunosi, când, de fapt, noi am spus ca toate acestea ne deranjeaza la altii? Ei bine, a raspuns calm asistenta, în timp ce în noi clocotea furia, aveti timp sa reflectati asupra acestui subiect si sunt convinsa ca data viitoare, oricând va fi aceasta data, îmi veti da dreptate. Lumea interioara a fiecaruia dintre noi este unica. Este construita sub influenta experientei de viata si a multor alti factori pe care deja îi cunoastem si nu vom reveni, aici, asupra lor. Ceea ce este de înteles si natural pentru unul este strain celuilalt. Chiar si acei oameni care, s-ar parea, ne-au fost foarte apropiati – am crescut în aceeasi familie, am absolvit aceeasi universitate, avem hobby-uri similare si un psihotip comun, în interioritatea lor, perceptia asupra evenimentelor si a oamenilor s-a dovedit a fi cu totul diferita de a noastra. Fie doar pentru ca avem mosteniri familiale diferite, am avut copilarii diferite, ne-am îndragostit de oameni diferiti si aceleasi cuvinte sau actiuni pot avea întelesuri complet diferite pentru noi. De aici, concluzionam ca fiecare dintre noi are conflicte interne diferite de celalalt, dar si mecanisme de aparare psihologica care ne ajuta sa le rezolvam sa facem fata acestor conflicte cauzate de efectul anxietatii, tensiunii, rusinii si altor emotii. Unul dintre mecanismele de aparare este mecanismul de proiectie, el poate fi comparat cu un proiector de film – ne ajuta sa vedem parti ascunse din propria noastra personalitate, tot ceea ce negam în ea, scotând în lumina reflectoarelor ceea ce noi consideram îngropat definitiv sau inexistent. Orice entitate tinde spre integritate si, cu ajutorul proiectiei, putem intra într-o comunicare cu acele parti ale propriei personalitati cu care dialogul este, adeseori, imposibil de realizat, asta fiindca nu vrem sa acceptam ca avem acele parti rele care nu ne fac cinste. Daca acest dialog devine prietenos nu este atât de important, principalul lucru este ca el, prin proiectie, va avea loc. Si asa aflam ca ceea ce nu ne place la celalalt, de fapt, exista în noi si fie nu am stiut de aceste emotii sau sentimente, fie am stiut si am încercat sa le tinem cât mai adânc îngropate în sufletul nostru, departe de ochii societatii. Potrivit lui Freud, principiul formarii proiectiei este aproximativ urmatorul: daca în copilarie manifestam invidie si aceasta invidie este obstructionata, sa zicem, prin educatia din familie, atunci, pe parcursul vietii, vedem sau cautam sa gasim aceasta trasatura la altii. Si, poate ca, în realitate, acei oameni la care credem ca vedem invidia s-ar putea sa nu aiba acest defect, dar noi, totusi, prin proiectie, i-l atribuim pe nedrept. Se crede ca aproximativ 80- din ceea ce gândim despre alti oameni sunt, de fapt, propriile noastre proiectii ale sentimentelor noastre si nimic mai mult. Cât adevar este în toate aceste afirmatii, ramâne sa vedem. Asa cum exista parti din corpul nostru si din imaginea noastra care nu ne plac atunci când ne uitam în oglinda, exista si aspecte ale personalitatii noastre pe care nu dorim sau nu putem sa le acceptam. Tot acest material respins invadeaza inconstientul nostru. Iar inconstientul nostru e cel care arata cu degetul când regasim aceeasi trasatura în celalalt sau elemente care ar putea constitui trasatura respectiva care e adânc îngropata în noi. Mincinosului, de pilda, i se pare ca toata lumea minte, iar el este, dupa opinia sa, cel mai sincer om de pe planeta si vrea sa arate asta tuturor. Bârfitorul va vedea bârfa peste tot si se va arata profund indignat de ea. În realitate este un tip critic si pozeaza într-un moralist. Proiectam asupra altora experienta noastra personala, trasaturile, atitudinile, motivatiile, într-un cuvânt, propriile noastre fenomene interne, care pot sa nu fie deloc caracteristice celorlalti. Prima întrebare pe care ne-o punem este de ce nu vedem aceste fenomene în noi însine sau de ce le negam permanent? Le putem vedea, dar sa le confruntam este dureros. Întreaga noastra fiinta este programata pentru o existenta stabila, iar aceste defecte nu vin decât sa ne zdruncine stabilitatea sau chiar imaginea sau pozitia în societate. Si atunci le reprimam constient: mai bine asa, ne spunem, pentru stima noastra de sine, pentru reputatia noastra si imaginea pozitiva în societate. Câti au, oare, curajul de a spune public: Da, eu sunt un individ teribil de invidios, atât de invidios încât nu dorm noaptea gândindu-ma ca nevasta vecinului este mai desteapta ca a mea? Se poate întâmpla, ca dintr-o data, fara un motiv aparent, sa observam ca oamenii din preajma noastra manifesta un anumit comportament fata de noi, exista ceva în comun în reactiile lor. De exemplu, raspund adesea nepoliticos, refuza constant sa ne mai ajute, desi anterior cei din jurul nostru erau în mare parte draguti, ajutau cu placere si acceptau sa ne îndeplineasca cererile, oricare ar fi fost ele. Si aceste persoane ne pot enerva cu comportamentul lor, pe care nu-l întelegem. Mai mult, ni se pare ca se comporta astfel cu regularitate, drept urmare, chiar ajungem sa credem ca ei o fac intentionat. Lumea s-a înrait, ne spunem, cu toata convingerea. Este foarte important sa observam astfel de momente si sa nu le lasam sa treaca. Cert este ca în acest fel, lumea, viata sau psihicul, cine doriti, vrea sa ne spuna ceva foarte important despre noi însine. Toate acestea sunt semne de avertizare ca ceva nu merge bine în propriile noastre vieti, nu ca brusc lumea s-a înrait sau ca ar fi ceva în neregula cu ceilalti. De îndata ce întelegi motivul care este la tine, ca tu proiectezi pe ceilalti propriile tale sentimente, si îl corectezi, comportamentul celorlalti se va schimba, fireste, în mod miraculos. Oricât de ciudat ar suna, este adevarat. Teoria oglinzii a fost dezvoltata de psihiatrul francez Jacques Lacan si a adus în discutie doua tipuri de proiectii pe care le vom mentiona la rândul nostru aici, ilustrându-le cu câteva exemple, spre întelesul cititorilor. O oglinda directa e definita ca fiind o relatie între o trasatura reprimata a unei persoane si reflectia ei în comportamentul altei persoane. De exemplu, o femeie reclama faptul ca sotul ei a fost rece cu ea în casnicie si, la finalul relatiei lor, el a avut o reactie categorica, a plecat de acasa fara sa-i spuna nimic. Luam în considerare comportamentul femeii în timpul casniciei si aflam ca era obisnuita, în relatia lor, sa-si retina emotiile, era putin comunicativa cu sotul, dar, cu toate acestea, a fost genul care a „comandat” în cuplu, ea dicta totul în casa. Astfel, sotul ei a devenit o oglinda directa pentru ea. Raceala de care este banuit sotul si pentru care ea sufera reflecta, de fapt, lipsa ei de emotie, de comunicare, modul lui categoric si rece de a pleca din caminul conjugal reflecta tonul ei de comanda. Povestea prezinta doar proiectia propriilor sale sentimente, a vazut în el ceea ce era ea, nu si comportamentul real al sotului. Sa luam un alt caz. O colega e enervata de faptul ca seful se amesteca constant în munca ei, ca este prea pretentios fata de ea, spre deosebire de alte colege ale sale care sunt lasate sa-si desfasoare liber activitatea. Aplicând teoria oglinzii, s-a dovedit ca ea controleaza, acasa, sotul si copiii. E o persoana autoritara în familie, nimic nu-i scapa, ea stabileste pentru fiecare în parte programul de activitati, ea controleaza daca totul este facut ca la carte. Se pare ca femeia, pur si simplu, si-a oglindit propriul control asupra sefului: de fapt, în realitate, seful, învinovatit a fi prea autoritar, nu-i cere nimic în plus fata de ceea ce pretinde altor salariati. În oglinda inversa, de exemplu, un client a spus ca sotia si fiica îl jignesc mereu, îi aduc reprosuri, îl considera, asa crede el, un sot si un tata iresponsabil. Apoi, în timpul consilierii, s-a dovedit ca îsi învinovateste sotia si fiica pentru multe dintre esecurile vietii lui si, în general, considera ca toate femeile sunt vinovate pentru multe relatii distruse si nenorociri. Femeia e coasta barbatului, ar trebui sa asculte de barbat! Ale mele însa nu asculta deloc, sunt încapatânate si rele! a concluzionat ferm. Practic, le acuza pe ele de rele tratamente pentru a-si justifica misoginismul. Un alt caz, o mama era foarte îngrijorata si nemultumita ca fiica ei de 6 ani începe aproape toate frazele cu „vreau”. Prea multe dorinte, e enervanta, cere toata ziua câte ceva, nu e multumita deloc de ceea ce îi ofer! Ma oboseste cumplit! a spus aceasta. În primele sedinte de consiliere, s-a aflat ca femeia nu stie absolut ce vrea si care sunt dorintele ei, cererile „ciudate” al fiicei pe care le reclama mama parca ar fi vrut sa-i aminteasca acesteia de dorintele sale nenumite si neîmplinite. Dar când am sapat mai adânc, s-a dovedit ca femeia este constant bântuita în gândurile ei de aceeasi expresie Vreau ca toata lumea sa ma lase în pace! Vreau sa îmi traiesc viata asa cum îmi doresc!, Vreau ca fiica mea sa nu ma mai deranjeze!, Vreau sa-mi refac relatia!, Vreau un serviciu lejer! Când învinovatim cealalta persoana în ceea ce priveste modul în care ne simtim, pierdem o posibilitate de introspectie valoroasa asupra noastra. Nu cealalta persoana a creat o emotie pe care noi o traim, noi am avut aceasta reactie la comportamentul sau, o reactie pe care o putem investiga si descoperi de unde vine, este o oportunitate de a vedea ce legatura are cu existenta noastra. Întregul repertoriu de emotii sau sentimente, fie ca sunt placute sau neplacute, sunt generate de noi însine, prin conexiune. Sunt raspunsuri pe care le emitem despre experienta noastra si sistemul nostru de credinte. Acceptarea de sine, cu bune, cu rele, este cheia pentru a pune capat multor probleme. Am spus-o si în precedentul articol. Tuturor ne este frica sa nu fim judecati, denigrati, sa nu fim ridicoli în fata altuia, dar a te accepta cu toate ale tale înseamna si a învata sa depasesti aceste temeri si sa traiesti mai linistit. Aversiunea pentru o trasatura de caracter duce, adesea, spre propria noastra istorie. A fi constienti de ceea ce proiectam asupra unei persoane ne poate face mai constienti de cine suntem cu adevarat si de ceea ce ascundem de ochii celuilalt. Dobândirea acestei maturitati emotionale este ceva ce necesita o observatie constanta, asa ca, daca vrem sa-l schimbam pe celalalt în beneficiul nostru, idealul ar fi, dupa cum spunea si un filosof, sa ne schimbam, mai întâi, pe noi însine. Cum? Confruntându-ne si acceptând, în final, partile din noi care nu ne plac, cele ascunse de ochii lumii. A propos, voua ce nu va place la celalalt? Cristina Danilov este psiholog
