În popor exista multe vorbe întelepte scrise sau transmise prin viu grai din generatie în generatie, toate având un substrat puternic ancorat în realitatile vremurilor, dar si în obiceiurile si traditiile neamului. “A-si pune poalele-n cap” este una dintre ziceri, expresie care într-un mod subtil, face trimitere la acei indivizi ce-si pun la mezat totul fara niciun fel de discernamânt. Ei bine, indivizilor „ajunsi în capul trebii“ vremurilor pe care le traim, mai cu seama cele de dupa „lovilutie“, li se potriveste ca o manusa respectiva expresie. Sub masca asa-zisei democratii, liberalismului si libertatilor de tot felul, a falsei nevoi de investitii straine, indivizi din fruntea unui stat pâna atunci bine si corect asezat economic – poate cu unele mici exceptii – au scos totul la vânzare dupa o irationala si ineficienta evaluare si privatizare. Ma întreb, asemenea multor români mai greu de manipulat, pe cine-am deranjat atât de tare încât a trebuit sa fim adusi atât de repede în sapa de lemn? Adica saraci si dependenti în totalitate, economic si financiar, de marile corporatii, dupa o independenta aproape totala prin anii î80? Cine si ce interese, în afara celor nationale, au avut si jocurile cui le-au facut respectivii de si-au pus cu atâta usurinta „poalele-n cap“, adica lasând la vedere si dispozitia oricui neavenit imensele bogatii ale tarii? Cine-si permite sa tina ascunse rezervele naturale ale tarii sub motivatia ineficientei exploatarii lor, în vreme ce altele sunt exploatate doar în beneficiul… exploatatorilor? Cum de românii n-au avut acces în piata precum asa-zisii investitori straini? Cum de aceiasi români n-au avut acces la credite ieftine precum investitorii de aiurea pentru a putea cumpara macar o parte din investitiile românesti? Sigur ca investitorii straini au venit la pachet cu bancile care au creditat cu oricât, la costuri aproape de neglijat, orice achizitie de pe tarâmurile românesti. O fi fost oare întâmplatoare „bunavointa“ acestora? Sunt o parte din miile de întrebari pe care orice om rational si le pune, ale caror raspunsuri se cunosc, dar care nu vor fi rostite decât poate atunci când… fauritorii dezastrului economic vor trebui sa dea socoteala pentru faptele lor, de va fi sa se întâmple asta vreodata. Pâna atunci însa ramâne sa ne zbatem în nevoi, sa ne lasam manipulati pentru ca asta place si sa permitem inocularea tinerei generatii cu ideea dezastrului socialist. Fara îndoiala ca evenimentele din î89 au adus si unele schimbari la care românii tânjeau demult: libertatea de miscare si informare. Ba chiar si de exprimare. Numai ca aceste deziderate au fost însotite de condamnabile masuri neeconomice pe care românii nu si le-au dorit. Sa ne amintim doar de bine-cunoscutele sloganuri „mai bine importam decât sa irigam“ si „industria româneasca, un maldar de fiare vechi“. Ce-am primit în schimb? Politica si politici care a dus în degringolada întreaga viata sociala, economica si educationala, inteligent mascata de asa-zisul sprijin european despre care putini stiu cât costa România si pe români. Dar, pâna va fi sa tragem linie… ne supunem Înaltei Porti de la Bruxelles, doar avem experienta capului plecat acumulata în atâtea secole, nu? Caci celui care a îndraznit sa ridice fruntea capul i-a fost taiat sau trupul împroscat cu plumbi. Vorba aia: „Tradare, tradare, dar s-o stim si noi!“
