Doi batrânei îmbracati ca de sarbatoare par sa vegheze stingher sirul de masini ce trece nepasator prin fata lor. Citesc sfiala lor si opresc sa îi întreb daca merg la târg. Îmi confirma bucurosi si îi poftesc sa intre. O fac într-un fel pe care doar taranii batrâni îl mai stiu: cu acea nesiguranta si duioasa surprindere pentru gestul de a le deschide usa. Ma probaluiesc cu luare aminte, parca pentru a se convinge de bunele mele intentii. O fac dintr-o ochire, dupa care se asaza atent pe scaune: batrânul de-a dreapta mea, în vreme ce batrâna, dupa stravechile întelesuri ale bunei cuviinte, pe scaunul din spate. Îmi marturisesc ca merg la oras pentru niscaiva pricini de sanatate. Dar nu sunt prea îngrijorati, fiindca stiu ca totul este în voia lui Dumnezeu. De aici acea împacare serena, pe care o citesti doar pe chipurile acelora dintre semenii nostri traitori în duhul credintei. Drept care nu se plâng de nimic si nu tradeaza urme de frica. Ma uit la ei cu discretie si cu luare aminte. Au fetele albe, frumoase, mâinile muncite, iar straiele simple - doar în alb si negru -, par lipite firesc de corpurile lor, de parca ar vorbi despre firea lor împacata cu Dumnezeu si cu lumea. Chipurile si gesturile lor masurate par sa îmi confirme ideea ca firescul e despre firea frumoasa. Din difuzor ne învaluie discret sonurile divine ale lui Chopin - Balada, Nocturna, Poloneza -, bijuterii care întretin parca relatia tainica de încredere ce se instituie între noi chiar din prima clipa. Las muzica sa curga, desi as fi fost tentat sa îi iscodesc dupa naravul meu de a afla întelesuri simple de la oameni adevarati si nesofisticati, dar înteleg repede ca nu e bine sa ma grabesc, atunci când întrezaresc interesul lor, la fel de natural ca si firea acestora, pentru muzica lui Chopin. A fost destul sa privesc chipurile lor împacate si usor melancolice, ca sa-mi dau seama ca muzica divinului polonez era primita natural, de parca ar fi stiut-o de când lumea si ar fi ascultat-o în ceasurile de taina. Privesc discret în oglinda retrovizoare si vad cum pe chipul batrânei se prelinge o lacrima. Când aceasta ajunge la coltul gurii, batrâna o sterge discret cu un colt al basmalei. În clipa în care mi-a surprins privirea indiscreta - iar cum concertul tocmai se încheiase -, batrâna a prins curaj si cu vocea tremorând de emotie a rostit ca pentru sine: „Trebuie sa fi fost un om tare suparat cel de a mestesugit asa de frumos muzica asta. Dar Dumnezeu, în bunatatea lui, i-a daruit har, ca sa-i arate ca îl iubeste. Vezi, domnule, muzica lui te îmbie sa cugeti la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Câte lucruri minunate nu ne daruieste, prin oamenii de El alesi! Cred ca si îngerii din ceruri sunt bucurosi sa asculte… Doamne Dumnezeule, uite cum m-au podidit lacrimile! Doar eram deprinsa sa plâng numai la înmormântari si în ceasurile de deznadejde. Da, zi-mi domnule draga, cine a fost cel de a mestesugit…?” Îi vorbesc despre viata lui trista si scurta, despre prieteniile lui, despre dorul lui sfâsietor pentru patria îndepartata si îndurerata, din princina stapânirilor straine - Polonia. Dar nu apuc sa îmi închei succinta incursiune, ca batrâna ma întrerupe tânguitor: „Oh, stii domnule draga, bunul meu tata era polonez. A fugit de acolo pe vremea rusilor. Mereu îmi vorbea despre tara lui din câmpiile manoase. Dar niciodata nu s-a mai întors acolo. A murit nemângâiat, cu dorul lui. Pe la noi nu avea cine vorbi limba lui, drept care nici eu nu am deprins-o. Cred ca duhul tatei a lucrat, daca mi-au curs lacrimi. Sarmanului meu tata trebuie sa îi fi fost asa de greu sa nu-si mai vada tara! Acum înteleg mai bine de ce a purtat cu el tristetea toate zilele vietii lui. Dar cui sa se plânga, bietul de el? Însa uite cum vegheaza Dumnezeu sa nu-i risipim comorile! Da, da, nimic nu e întâmplator în lumea asta! De buna sama si întâlnirea noastra e tot dupa voia Lui.” În tot acest timp, batrânul a vegheat atent si duios dialogul nostru inedit, fara sa scoata o vorba, doar încuviintând discret din priviri. De parca ar fi înteles ca orice ar spune risca sa destrame vraja. I-am condus pe cei doi batrâni la policlinica, ne-am îmbratisat si ne-am despartit ca vechi prieteni. Batrâna abia daca îsi stapânea lacrimile. Nu ne-am mai întâlnit niciodata, dar amintirea acelei întâmplari a ramas la fel de vie ca în urma cu doua decenii. Mihai Dorin este istoric si publicist
