Începând cu vârsta tineretii, într-un fel sau altul, omul este preocupat de a-si gasi un rost pe lume, de a fi „cât mai” în centrul lumii. Adesea, în diferite moduri si cuvinte, auzi spunându-se: „Daca as avea posibilitatea, în primul rând financiara, prin câte locuri nu as calatori, câte experiente nu as acumula? Viata mea este monotona acum, nimic spectaculos nu se întâmpla. Universul meu se reduce la dimensiunea unui orasel de provincie, unde ajungi sa cunosti fiecare om si fiecare straduta, unde totul este previzibil si plictisitor. Eu vreau sa cuceresc lumea, sa las ceva în urma mea. Si câte n-as putea sa fac, daca sansa mi-ar surâde?”. Chiar si cei care-L cauta pe Dumnezeu simt nevoia de a-si întari credinta prin calatorii precum pelerinajele la locuri sfinte. Acolo cauta icoane facatoare de minuni, sfinte moaste sau oameni înduhovniciti, care sa-i inspire. Dar de ce vrem noi sa fim „speciali” cu orice pret? Ce a facut Iisus pâna la 30 de ani, când a început sa propovaduiasca? A fost un simplu tâmplar în Nazaret. Faptul ca El a avut o viata cu nimic iesita din comun în acei ani explica de ce atunci când a început sa Se arate pe Sine ca Mesia (Mântuitor), facând multe minuni, chiar rudele Lui au crezut „ca-si iesise din fire” (cf. Marcu 3, 21). La 12 ani, Iisus îi uimea pe învatatorii de la templu cu stiinta sa. Dar nu a mai facut nimic deosebit pâna nu a împlinit vârsta barbatului desavârsit, când avea dreptul sa citeasca si sa tâlcuiasca Scripturile în sinagoga. Nu ar fi putut El sa foloseasca cei aproximativ 18 ani scursi si sa tot învete pe cei din jur ori sa faca minuni, vindecând sau înviind din morti? Poate fi considerata aceasta perioada un timp pierdut? Chiar si dupa Botezul Sau, desi fusese indicat public de catre Sfântul Proroc Ioan drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan 1, 29), Mântuitorul nu-Si începe imediat activitatea de propovaduire. Dupa cum ne relateaza Evangheliile sinoptice, El se retrage în pustie vreme de 40 de zile. Aceasta a inspirat si inspira pe multi dintre sfinti sa se retraga din lume. Numai dupa multa nevointa si curatire (despatimire), numai dupa ce agonisesc harul Duhului Sfânt, astfel de oameni îmbunatatiti încep sa lucreze în lume. Dar chiar si cei care ramân izolati de lume, fizic vorbind, aduc lumea la ei, caci îi cuprind pe toti oamenii în rugaciunile lor. Femeia samarineanca, în dialogul purtat în miezul zilei cu Mântuitorul la fântâna lui Iacov, Îl provoaca pe Acesta prin cuvintele: „Doamne, vad ca Tu esti proroc. Parintii nostri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceti ca în Ierusalim este locul unde trebuie sa ne închinam” (Ioan 4, 19-20). Cu alte cuvinte, cea care acum este înscrisa în calendar cu numele de Fotini (Luminita) credea ca Dumnezeu se manifesta doar într-un anume spatiu de pe pamânt si ca de El nu te poti apropia decât prin anumite ritualuri – gesturi si jertfe exterioare. Hristos aduce un nou mod de raportare la Dumnezeu, aratându-i femeii ca relatia cu Dumnezeu devine una interioara: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se închina trebuie sa I se închine în duh si în adevar” (Ioan 4, 24). (Va urma)
