O mega-competitie internationala cu sportivi alesi pe sprânceana, pe baza unor calificari la sânge si în urma careia cel mai bun trebuie sa câstige cel mai mult. De câte ori începe o noua editie a Jocurilor Olimpice, ma întreb în ce masura spiritul olimpic mai este valabil, în ce masura Pierre de Fredy, baron de Coubertin, mai este un personaj istoric model, nu unul desuet sau retrograd sau, în ce masura „citius, altius, fortius” este deviza care guverneaza sau trebuie sa guverneze sportul pe toate palierele. Primul lucru care se spune în teoria baronului parizian este ca la Jocurile Olimpice, important este sa participi, nu sa câstigi. „Ai câstigat, continua, ai pierdut, continua”. Valabil pentru anul 1896, atunci când, cu eforturile lui Coubertin si cu banii bancherului atenian Evaggelos Zappas (cu radacini românesti), Jocurile antice au renascut, în vecinatatea anticei Olympia. Atunci, Robert Garrett, un student american în arheologie, pasionat de civilizatia elina a venit la Atena sa cerceteze vestigii antice, s-a ciocnit de Jocuri, si baiat bine facut fiind, s-a înscris la atletism, la greutate si disc, probe pe care le-a câstigat lejer. Nu l-a întrebat nimeni câte concursuri de Grand Prix a câstigat, sau ce loc ocupa în „ranking-ul” mondial. „Veni, vidi, vici”, vorba imperatorului de altadata, ilara astazi, când pentru a lua startul la Jocuri trebuie sa treci prin furcile caudine ale calificarilor si ras-calificarilor. Alt principiul coubertinian: Jocurile Olimpice sunt destinate barbatilor puternici si maturi. Cu alte cuvinte, doamnelor si domnisoarelor, poftiti la sfânta cratita. Principiu atât de anacronic încât a fost spulberat înca de la a doua editie a Jocurilor, în 1900, chiar sub ochii baronului, la Paris, când fetele s-au întrecut la golf si tenis de câmp. Astazi, se pare ca sarbatorim prima (sau primul) transgender pe scena olimpica, desi nimeni nu spune ce gen (sex) are dubla campioana olimpica la 800 m, Caster Semenya... Principiul sfânt al filosofiei coubertiniene a fost, însa, amatorismul. În vechea armura olimpica, un baiat sarac care îsi câstiga francutii din eforturi fizice era etichetat „profesionist”. Era cazul canotorului John Kelly, hamal în port, care nu era admis la regatele de pe Tamisa, ca „muncitor cu ziua”, dar care a ajuns prin anii '20 multiplu campion olimpic. În plus, tatal unei figuri aristocratice de prim-rang, actrita Grace Kelly, principesa de Monaco, fiindca istoria are grija sa le aranjeze pe toate. Însa bietului Jim Thorpe, campion olimpic la decatlon si pentatlon în 1908-1912, i s-au retras medaliile pentru ca s-a descoperit ca în prima tinerete, în timpul vacantelor, a jucat niscai baseball si hochei în echipe de cartier pentru a-si întretine familia. În anii nostri, persoana lui Thorpe a fost repusa în drepturi, dar ce ne facem cu anno domini 1952, când echipa de echitatie-dresaj a Suediei, campioana olimpica, a fost descalificata, pentru ca pe lânga doi ofiteri aristocrati fara griji (adica amatori sadea) a inclus si un plutonier platit sa aiba grija de cai, deci „rider” profesionist, cum s-ar spune acum? Regula desueta a amatorismului, cal de bataie pentru istoriografii marxisti ai vremii, a fost spulberata odata cu disparitia ultimului aristocrat olimpic, sir Avery Brundage. Apropiat de Moscova, Juan Antonio Samaranch, (culmea ironiei) marchiz sadea, a facut praf si pulbere din aristocratica regula si a introdus profesionismul la Jocuri. Mai mult, a cerut Federatiilor de profil sa oblige starurile sportului, sub amenintarea amenzilor si suspendarilor, sa participe la Jocuri. În tenis, marii jucatori veneau, pierdeau din primul tur si plecau. Ca doar important este sa participi, nu? Iar în 1992, la Barcelona, sub ochii lui Samaranch, legendarul „tar” Serghei Bubka, imbatabilul saritor cu prajina, a venit, s-a înclinat de trei ori publicului catalan ,cu mâna pe prajina, si a trecut imperturbabil pe lânga stacheta. Ca doar a participat! Acum, problemele sunt în special în tenis si fotbal. Tenismenii se folosesc de napasta pandemiei de a se da indisponibili pentru Tokyo, dar se pregatesc cu osârdie pentru sezonul hard de peste Ocean. Iar turneul olimpic de fotbal, care nu mai e nici pe departe destinat celor mai buni tineri de pe mapamond, a ajuns la mâna marilor si micilor cluburi, fiindca de la Barcelona la FCSB patronii de cluburi nu mai dau voie jucatorilor sa participe la Jocuri, desi pentru unii ar fi, probabil, mana cereasca. Calendarul fotbalistic este atât de strâns cu usa, încât FIFA n-are alta reactie decât datul din umeri. Si atunci, cât mai ramâne din vechile sloganuri olimpice: „Important este sa participi, sau sa te califici”? „Cel mai bun sa câstige (cât mai multi bani)?” Si multe altele de acest gen.
