Asta e o întrebare inevitabila atunci când esti în strainatate si tradezi prin comportament sau limba vorbita ca esti din alta tara. Mai devreme sau mai târziu cineva te va întreba de unde esti. Ei, si de aici începe povestea… Sunt o sumedenie de expresii pe fata celui care te întreaba, expresii care nu pot fi traduse în cuvinte, dar care lasa sa se vada un anumit sentiment simtit involuntar de catre persoana respectiva. În general, doua categorii de persoane te vor întreba despre tara ta de origine, comerciantii sau speculantii/escrocii din imediata apropiere a atractiilor turistice, si ceilalti oameni cu care intri la un moment dat în contact si care nu sunt direct interesati sa obtina bani de la tine. Cei din prima categorie s-au obisnuit sa mascheze prima reactie la auzirea cuvântului pentru ca au deja pregatite de acasa replici în limba ta natala pentru a te impresiona. Am întâlnit din acestia prima data în Roma. Erau câtiva insi de origine africana, îmbracati colorat si plini de zorzoane care îti dadeau la prima vedere impresia ca se plimba ca si tine prin acele locuri si ca vor pur si simplu sa intre în discutie cu cineva, asa, de plictiseala sau pentru ca vor sa împartaseasca cuiva bucuria de a trai. Nestiind despre ce era vorba am zâmbit placut impresionat de costumatia primului individ care s-a îndreptat spre mine si i-am raspuns cu gura pâna la urechi, plin de voie buna si bine intentionat: „România!” Instantaneu omul s-a schimbat la fata, parca lovit de o raza de lumina cereasca si a început sa ne vorbeasca în limba lui Eminescu despre cât de frumoasa e tara noastra, ce oameni minunati suntem, cât de ospitalieri, ce mâncare extraordinara avem si altele asemanatoare. Total socati am continuat sa zâmbim toti simtindu-ne în al noualea cer. Auzi, noi, niste pârliti de români, sa fim atât de bine vazuti si apreciati tocmai în Italia de catre un african get-beget total strain. Si ce bine vorbeste tipul!!! Bravo, fratele meu! Era cât pe ce sa îl îmbratisez daca nu ne-ar fi pus în momentele urmatoare niste bratari pe mâini frumos lucrate, cu motive africane si sfoara împletita. În primul moment le-am vazut ca pe niste cadouri gratuite si dezinteresate din partea unui admirator înfocat al României. Am fost chiar un pic contrariati pentru ca omul chiar dadea senzatia ca ne lasa sa plecam cu ele si ca a facut totul dintr-un impuls cât se poate de sincer si direct, dar apoi ne-a picat fisa. Am întrebat cât costa si ne-a zis tot cu îngaduinta si prietenie ca putem sa îi dam cât dorim noi. Atunci abia am vazut ca podoabele pe care le avea pe mâini erau de fapt tot bratari ca acelea si nu doar simple ornamente personale ale lui, ci marfa cu care defila în fata turistilor. Omul era ca un fel de bazar pe doua picioare. Era dat dracului, orice ai fi spus, jos palaria. Totusi nu am vrut bratarile si am încercat sa i le dam înapoi. A refuzat sa le primeasca pe ale copiilor. Am întrebat cât costa, dar s-a schimbat la fata si a parut jignit, cautând cu privirea urmatorii clienti cu aceeasi întrebare: “Where are you from?” În secunda doi, ca si la noi, a început sa vorbeasca engleza cu aceeasi cursivitate ca si româna. Si aceia erau prieteni de-ai lui! M-am pomenit stând de coada africanului si încercând sa aflu o suma cu care sa cumpar blestematele de bratari. Nu voiam sa plec cu ele sa nu zica ca i le fur. Pâna la urma i-am dat câtiva euro si am încheiat cu chiu cu vai relatia. Parea dezamagit, iaca na… Acasa am cautat în bratari sa nu cumva sa fie vreun dispozitiv de urmarire ori vreo bomba, încrederea mea în fratii “români” binevoitori, dar necunoscuti de peste hotare fusese zdruncinata definitiv. Aproximativ acelasi lucru ni s-a întâmplat în Istanbul, în locurile istorice, pe strazile foarte aglomerate si în bazar. Ajunsesem sa nu mai zic nimanui nimic, sa raspund în doi peri, sa spun ca sunt chinez ori de pe Marte numai sa ma lase în pace. Unii cu urechile foarte ascutite ne auzeau de departe vorbind si veneau direct la noi tolocanind în româna. Turcii stiau mult mai multe despre noi decât italienii/africanii si pâna nu le spuneam ca nu dorim sa cumparam nimic nu ne slabeau. Deci cu aceasta categorie lucrurile erau simple, oamenii aceia doreau ceva de la noi si nu prea îi interesa daca eram români sau de alta nationalitate, vorba aia, “business is business”. În schimb, cu cei din a doua categorie reactiile erau cu totul altfel pentru ca aratau exact ce simteau în acel moment. De exemplu, daca întram în vorba cu cineva în vreun autobuz ori vapor si invariabil aparea discutia despre tara de bastina, faceau deodata un “Aaaa”, ridicau un pic ochii în sus, spre cer, ca si cum ar fi cautat o sursa de inspiratie la examen dificil, apoi îsi reveneau si exclamau usurati, aproape invariabil: “Ceausescu!” Unii mai informati adaugau si un “Hagi”, iar pe ici pe colo “Nadia Comaneci”. Dar cam atât. Ceea ce era cel mai dezamagitor era faptul ca oamenii, încercând sa fie prietenosi, binevoitori, voiau sa gaseasca neaparat macar un punct de sprijin, sa creeze ca un fel de punte de comunicare între noi si de aceea se straduiau sa îsi aminteasca chestii românesti cunoscute, sa ne arate, cu alte cuvinte, ca noi, românii, suntem cunoscuti, poate chiar celebri, nu oarecine. Însa tocmai strofocarea asta arata cât de necunoscuti eram. Aceeasi situatie nu era nici pe departe valabila cu turistii americani, englezi, francezi ori germani, de exemplu. Adica nimeni nu încerca în fata unui american sa îsi aminteasca niste lucruri sau oameni celebri din SUA ca sa aiba de unde porni o conversatie ori ca sa arate ca a auzit de America… O senzatie foarte trista pe care o ai când îti divulgi originea româneasca în fata unui strain e aceea de lipsa de importanta ori chiar de faima proasta. Asta mai ales într-o tara precum Turcia ori Italia unde sunt o multime de români, iar parerea lumii despre ei este de multe ori una destul de nefavorabila. Un exemplu bun aici ar fi momentul când un turc ne-a întrebat la prima vedere daca suntem nemti, danezi ori suedezi dupa culoarea parului si alura, dar când i-am zis ca suntem români a facut un “Aaa!” si gata. Cea mai deschisa conversatie pe care am avut-o în strainatate pâna acum a fost cu un albanez. Când i-am spus ca sunt român a rasuflat usurat si mi-a zâmbit deschis ca unui confrate, iar raspunsul lui a fost echivalentul lui: “Stiu, te înteleg perfect, eu sunt albanez”… Ne-am despartit ca niste prieteni buni si vechi. La coada la Hagia Sofia în Istanbul am auzit în spatele nostru vorbind româna. Ne-am întors bucurosi si am intrat în vorba cu ei. Culmea, erau tot din Iasi. Am facut schimb de impresii, ne-am dat reciproc sfaturi de calatorii, dar la prima ocazie ne-am despartit urându-ne vacanta placuta si fara sa ne uitam în urma. A doua zi, la o alta coada pentru excursie pe Bosfor, am auzit din nou, în fata de data asta, vorbind româna, era o gagica cu niste buze umflate ca de peste si plina de “vino-ncoace” care îsi adusese mama sa vada minunile Orientului. De data asta n-am mai zis nimic. Ne-am prefacut a fi turisti dintr-un tarâm necunoscut si misterios… Briscan Zara este scriitor si publicist
