Autorul revine la opera lui Dimitrie Cantemir, propunând, de data aceasta, o serie de glose relative la inventivitatea lexicala din operele românesti ale eruditului voievod. Încep cu un mic pasaj confesiv. În tinerete, ca student si ca tânar cercetator, am fost absolut fascinat de Dimitrie Cantemir, atât de fascinat încât, preocupat de alte domenii si teme de cercetare, am tot amânat de la un an la altul vreo initiativa mai consistenta în a scrie despre Cantemir. Cred ca abia în ultimii ani am reusit sa ma reîntorc la Cantemir, pornind mai întâi la o lectura serioasa si integrala a operele lui scrise în româneste, cele trei cunoscute opere cantemiriene, la care ma voi referi mai în detaliu putin mai încolo. De la un timp mi-a venit ideea sa fac o editie mai speciala (trilingva, latina‑germana‑româna) a celei mai cunoscute scrieri a domnitorului carturar, Descriptio Moldaviae. Despre acest proiect am vorbit însa cu alte ocazii. Acum vreau sa abordez un subiect mai special, si anume creativitatea lexicala a lui Dimitrie Cantemir în limba româna. Am pornit, dupa cum ne îndruma buna metoda filologica, de la evaluarea modului cum lexicul cantemirian se reflecta în dictionarul academic al limbii române (DLR), pe care îl denumim de la o vreme Dictionarul tezaur al limbii române. Cu ajutorul computerului am selectat toate citatele din cele aproape 30 de volume ale DLR si am ajuns la concluzia ca Dimitrie Cantemir pare sa fie cel mai des citat autor român din literatura noastra veche, neîntrecut, poate, în general, ca numar de citari, decât de Eminescu! Începutul a fost facut de Heimann Tiktin, în dictionarul sau Rumänisch-deutsches Wörterbuch, vol. I‑II (1903-1911-1925), primul dictionar istoric, bogat ilustrat cu exemple, al limbii române. Ilustrul lexicograf, „batrânul Tiktin”, cum îl alintau profesorii mei Paul Miron si Vasile Arvinte, initiatorii unei editii moderne revizuite si adaugite a acestei capodopere filologice, citeaza copios din operele românesti ale lui Dimitrie Cantemir. Cea mai mare parte a acestor citate „s‑au varsat” în DLR. Mi‑am consolidat cu acest prilej convingerea ca despre lexicul lui Cantemir se poate scrie înca multe lucruri interesante, pe lânga lucrurile esentiale scrise, între altii, de profesorii mei Gheorghe Ivanescu si Stefan Giosu. As remarca în continuare ca, ceea se întâmpla cu receptarea ca opere literare a scrierilor lui Dimitrie Cantemir se întâmpla si cu limba sa. Cu alte cuvinte, pe cât de anevoioasa este lectura si întelegerea textelor cantemiriene, pe atât de speciala este limba româna în care el si‑a scris operele. Limba lui Cantemir este o creatie a lui Cantemir. Prin limba lui, mai mult decât un filosof sau un prozator, Cantemir este mai degraba un poet. Folosesc acest calificativ în sensul foarte larg, humboldtian si coserian al termenului: poetul este cel care creeaza ceva nou si inimitabil într-o limba care este si a celorlalti. El face ca, prin uzul sau particular si unic, limba celorlalti sa devina numai a lui. De aceea, nu îti trebuie multa instructie ca sa recunosti imediat ca, daca citesti un vers din Arghezi, acela este Arghezi, auzind un vers din Eminescu sa stii ca e Eminescu, sau ca o pagina din Budai-Deleanu apartine autorului Tiganiadei... La Cantemir lucrul acesta este cel mai evident! Limba lui este cea mai speciala, cea mai neimitabila, poate si pentru ca a fost primul dintre români, precedat cumva de contemporanul sau Dosoftei, care si‑a creat si el propria limba. Ne‑am putea gândi ca pentru el, pentru Cantemir, sarcina aceasta autoimpusa de a crea o varietate proprie a limbii populare a fost mai usor de realizat decât pentru urmasiii lui de mai târziu, fiindca el nu avea ce norme „sa încalce”, deoarece nu exista înca o norma standard, o norma pe care o numim „a limbii literare”. Sigur, ne amintim ca profesorul Ivanescu vorbea despre „dialectul literar moldovenesc” care exista deja în texte de peste o suta de ani, dar acest idiom era marcat mai ales la nivelul fonetic. Sub acest aspect, cel fonetic, precum si în privinta morfologiei, Dimitrie Cantemir respecta cu strictete normele dialectul literar moldovenesc. Mai sunt, desigur, si unele lexeme, unele cuvinte regionale, care pot fi considerate marci dialectale, dar acestea sunt foarte putine. Între fonetismele tipic moldovenesti, ca si la Varlaam si la Dosoftei, întâlnim la Cantemir dz-ul din cuvintele de origine latina, precum de exemplu, Dumnedzau, dzua, dzîce, treidzaci, amiadza etc. Atentie, acest dz apare doar în cuvintele mostenite din limba latina, nu si în cele împrumutate mai târziu din alte limbi, precum zalog, zlot sau zapada (slave). La fel de specific moldoveneasca este si prezenta lui ge/gi în loc de j, de asemenea în cuvintele pastrate din latina: giudet, giudeca, împregiur etc. Din acest punct de vedere, al fonetismelor specifice, este de ajuns sa citim câteva rânduri din Cantemir ca sa ne dam seama ca idiomul sau matern era graiul moldovenesc. Aici se termina însa restrictiile normative. În sferele lexicului si a sintaxei, unde norma nu era, oricum, înca fixata, scriitorul îsi ia libertatea de expresie totala. Dimitrie Cantemir, Divanul..., Iasi, 1698 Înainte de a merge mai departe în întelegerea creativitatii lexicale cantemiriene, este nevoie sa ne reamintim ca doar trei carti au fost scrise de voievodul-carturar în limba româna. Avem mai întâi Divanul sau gâlceava înteleptului cu lumea, sau giudetul sufletului cu trupul, Iasi, 1698, singura lucrare tiparita în timpul vietii autorului. Este o carte de eruditie teologico-filosofico-morala, un volum bilingv, textul românesc scris de tânarul autor (avea doar 25 de ani!) fiind însotit de versiunea sa în neogreaca, realizata de Ieremia Kakavelas, magistrul tânarului beizadea. Vine apoi Istoria ieroglifica, un fel de roman baroc cu caracter alegorico-ermetico-simbolic, o lucrare ramasa în manuscris si publicata pentru prima oara abia în 1883, în volumul al VI‑lea al Operelor principelui Demetriu Cantemiru, tiparite de Academia Româna. În fine, se adauga Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, o istorie a tuturor românilor, ramasa de asemenea în manuscris. O copie manuscrisa a circulat în a doua jumatate a secolului al XVIII‑lea printre iluministii ardeleni, care i‑au preluat multe din idei. Prima editia a fost tiparita, cu slove chirilice, de G. Saulescu, în doua volume, în anii 1835‑1836, la Iasi. (Va urma) * Textul are la baza comunicarea sustinuta de autor în cadrul Simpozionului International „Dimitrie Cantemir” (1674-1723), Iasi, 9-11 noiembrie 2023, organizat de Arhiepiscopia Iasilor, împreuna cu Facultatea de Teologie Ortodoxa „Dumitru Staniloae” a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
