„Ochii sunt oglinda sufletului”, spunem, desi, de cele mai multe ori, încercam sa nu ne uitam în ochii altuia, ca sa nu ni se vada interioritatea si intentiile cu care nu ne mândrim întotdeauna. Ochii nostri nu mint: ei sunt oglinda sufletului, adevarata fata a tuturor fetelor posibile pe care suntem capabili sa le purtam în orice situatie. Ochii nostri spun mai multe despre noi decât oricare dintre cuvintele noastre. Dar pentru a sti ce spun, trebuie sa învatam sa descifram mesajele lor. Angajatul a întârziat la serviciu, iar directorul, nervos, îl ia la întrebari: „Popescule, de ce ai întârziat azi trei ore?! Si ieri ai lipsit dimineata! Ai un motiv serios pentru care faci asta?" În acest moment, privirea lui Popescu, care pare ca a amutit, se arcuieste undeva în aer spre dreapta sus, apoi coboara usor si ramâne tintita în podea. Asadar, Popescu începe cu un oftat: „Cum sa va spun, dom director…În weekend am strâns buruienile din curte si m-a întepat o capusa…De câteva zile ma simt rau, cred ca mi-a afectat creierul, sunt confuz, ma tem sa n-am boala aia, Lyme…”. Sau, poate, privirea lui Popescu îndrazneste sa faca un salt gratios în stânga sus, apoi în stânga jos. Va depana aceeasi poveste, însotita de acelasi oftat. Bun, veti spune, si care e problema, ce conteaza în care parte se uita bietul Popescu care a patit o asemenea grozavie? Are, pentru ca asa putem afla daca Popescu spune cât de cât adevarul sau din contra, îl ascunde cât se poate de bine de sef. Creierul, dupa cum stim, este alcatuit din arhicortex si cele doua emisfere cerebrale, stânga si dreapta, respectiv al ratiunii, logicii si al emotiilor si sentimentelor, construite astfel pentru a lucra împreuna într-o minte perfect sanatoasa si echilibrata. Directia privirii indica ce emisfera a creierului este implicata într-un anumit moment, în dialog. Raportat la exemplul nostru: când privirea lui Popescu tinteste în dreapta directorului, sus, adica stânga sa, presupune ca el încearca sa-si aduca aminte ceva, o întâmplare pe care doreste sa o redea cu acuratete, nu sa construiasca o imagine noua cu care sa-l induca în eroare pe superiorul sau. Daca Popescu însa priveste spre stânga directorului, în sus, adica dreapta lui, îsi imagineaza ceva ce arata diferit de realitate sau improvizeaza, de exemplu, ca atunci când încearca sa spuna o minciuna, imaginându-si ce anume sa spuna astfel încât sa nu dea de banuit ca, de fapt, adevarul e altul. Totusi, nu trebuie sa ne lasam pacaliti de procesele normale care implica imaginatia - daca, de exemplu, îl întrebam pe interlocutor cum îsi imagineaza el realizarea proiectului sau constructia unui bloc, e normal sa aiba o reactie de a privi în dreapta lui, sus. Dar nu este cazul lui Popescu. „Ochii sunt oglinda sufletului”, spunem, desi, de cele mai multe ori, încercam sa nu ne uitam în ochii altuia, ca sa nu ni se vada interioritatea si intentiile cu care nu ne mândrim întotdeauna. Ochii nostri nu mint: ei sunt oglinda sufletului, adevarata fata a tuturor fetelor posibile pe care suntem capabili sa le purtam în orice situatie. Ochii nostri spun mai multe despre noi decât oricare dintre cuvintele noastre. Dar pentru a sti ce spun, trebuie sa învatam sa descifram mesajele lor. Exista multe studii care au aratat ca limbajul ochilor nu este ocazional si involuntar, ci urmeaza reguli precise, dintre care unele sunt învatate de la nastere, iar altele îsi gasesc motivatiile în contexte culturale diferite. Organul nostru vizual nu e folosit doar pentru a dobândi informatii din lumea exterioara, ci si ca semnal pentru un dialog tacut, pentru a transmite mesaje si pentru a ne exprima modul nostru de a fi. Privirea este strâns legata de cuvânt, de tacere si starea noastra de spirit în momentul comunicarii - si toata îngrijorarea, frica sau fericirea noastra se reflecta în ea. În unele societati primitive, se credea chiar în puterea ochilor de a provoca rau prin ritualuri specifice, inventându-se chiar sintagma „ochi rau” în contexte negative. Privirea ca mijloc de comunicare sociala, spun studiile, apare în viata bebelusului în jurul celei de-a treia saptamâna de viata, pe masura ce acesta începe sa zâmbeasca la un semn facut de parinti, iar în jurul celei de-a cincea saptamâni, reuseste sa-si întoarca privirea, cu interes, spre obiecte sau fiinte în miscare. În primul an de viata, copilul experimenteaza amuzamentul atunci când parintele se ascunde de privirea lui si apoi reapare brusc. Acest joc este considerat unul dintre primele mijloace de comunicare sociala. Printesa Diana a adus la perfectiune privirea lunga, cu ochii mari, larg deschisi, pe sub sprâncene, care parea a unei fetite lipsite de aparare. Ea îsi înclina usor capul într-o parte, aratând tuturor gâtul ei, punct vulnerabil al fiintei, subliniind si mai mult acest aspect. O asemenea privire copilareasca, cu ochi mari si pupile dilatate, a trezit în milioane de oameni sentimente parentale, care au intensificat si mai mult suferinta la care era supusa nefericita printesa de familia regala britanica. Aspectul usor somnoros al ochilor, cu pleoapele jumatate cazute, sprâncenele ridicate si gura întredeschisa sunt o serie de gesturi faciale pe care femeile le-au folosit pentru a exprima supunerea sau chiar libertatea sexuala. Aceasta este marca comerciala a unor celebritati precum Marilyn Monroe sau Sharon Stone sau a multor altor „dive” locale de pe Tik-Tok sau Instagram. În alte contexte decât cel occidental, de exemplu în Japonia, în timp ce discuta, partenerii de dialog se uita uneori la gâtul interlocutorului, nu în ochi, si multe informatii si mesaje sunt transmise prin nuantele limbajului si prin pozitia corpului, în timp ce printre triburile Bororosau Wituto din America de Sud, atât vorbitorul, cât si ascultatorul trebuie sa se uite la orice alt obiect în timpul comunicarii lor. Locuitorii din Sierra Leone, care cred în întoarcerea mortilor, nu privesc niciodata în ochi o persoana vie. Locuitorii tuaregi din Africa de Nord, având întregul corp acoperit de haine, considera privirea un canal primar de comunicare. Este evident ca limbajul ochilor este doar o parte a sistemului de comunicare al unei culturi, împreuna cu comunicarea care are loc prin cuvânt. Ati privit vreodata fix în ochii unui câine? Sau mai bine spus: ati privit fix, staruitor, în ochii unui câine si ati mai ramas cu pantalonii întregi? Dupa cum stim deja, motivul pentru care copiii mici sunt adesea atacati de câini domestici este din cauza obiceiului lor de a se uita fix în ochii animalelor. Animalele de companie iau acest obicei de a fi privite în ochi drept amenintare si, prin urmare, ataca. Studiile arata ca supunerea, ca modalitate de autoaparare, se regaseste în creierul animalelor, ea le ajuta sa supravietuiasca. În cazul unui atac, un animal care are o constructie mai slaba încearca sa para mai mic în fata agresorului sau. La fel se întâmpla si la oameni. Ne ridicam umerii, ne întindem bratele aproape de corp, ne strângem genunchii, ne apropiem strâns gleznele sub scaun, ne înfigem barbia în piept pentru a ne proteja gâtul si apoi privim în alta parte, nu în ochii agresorului. Un astfel de lant de gesturi „opreste” agresivitatea, iar în multe cazuri, atacurile putând fi evitate cu succes. E o ipostaza pe care o întâlnim la multe din sedintele unde seful mustra salariatul, care ia „pozitia ghiocelului”, pozitie defensiva. Daca scopul interlocutorului tau care te priveste fix nu este sa-ti suprime vointa, si nici nu exprima interesul deosebit pe care îl are fata de ceea ce spui, atunci cel mai probabil acesta te minte. Privind în sufletul tau, el încearca sa imite sinceritatea, ceea ce îi tradeaza înselaciunea. Daca persoana cu care comunici se uita spre urechea ta sau la perete, atunci cel mai probabil se confrunta cu neplaceri, fie are o stima de sine scazuta, fie îi este frica sau jena de tine. O privire care se misca de jos în sus în procesul de comunicare vorbeste despre respect, reverenta, admiratie din partea partenerului de dialog. Privirea de sus în jos, dimpotriva, exprima atitudine critica. Frecarea ochilor sau a unui ochi indica uimire, neîncredere, tulburare, în unele cazuri plictiseala sau nevoie de somn, în altele faptul ca nu vrei sa vezi ceva ce nu-ti place, sau daca este facut imediat dupa ce ai spus ceva, indica minciuna. Clipitul des poate dezvalui emotie sau agitatie. Daca o persoana clipeste des în timp ce vorbeste cu cineva poate ascunde o minciuna, daca clipeste în timp ce celalalt vorbeste, înseamna ca nu îi place ce aude, semn ca interlocutorul sau trebuie sa înceteze dialogul. Când o persoana cauta ceva cu ochii în coltul din stânga interlocutorului, jos, adica dreapta lui, atunci cel mai probabil vorbeste singur, în sinea sa. Poate avea diferite emotii - dragoste, regret, vina etc. Si daca studiaza coltul din dreapta interlocutorului jos, atunci este cufundat în gânduri ce privesc gasirea unei solutii, un raspuns clar la o întrebare pusa. Aceasta pozitie a privirii, adica în jos, indica si faptul ca interlocutorul încearca sa-si aminteasca un gust - amar, acru, dulce. Daca va întrebati musafirul „Ei, cum ti s-a parut friptura?” iar acesta priveste mai întâi în jos pret de câteva secunde si apoi va spune ca a fost bine gatita si gustoasa, atunci credeti-l pe cuvânt, asa a fost! Daca priveste înspre stânga sus - adica în dreapta lui, înseamna ca încearca sa ascunda adevarul si veti sti ca nu i s-a parut asa de buna. Ochii mijiti au reprezentat întotdeauna o aparare fizica împotriva iritantilor, de exemplu lumina puternica, praf, fum sau a durerii fizice. În timpul unei conversatii, în absenta unor astfel de factori, o asemenea privire poate fi o dovada a unei dispozitii agresive, a intentiilor negative. Ochii dati peste cap, cum se spune în popor, denota aroganta, ironie, dispret. Daca partenerul de dialog se uita în sus în dreapta ta, doar în sus, el este cufundat în amintiri vizuale. O astfel de privire poate fi observata si la o persoana care raspunde la întrebarea: „Cum arata pensiunea la care ai fost anul trecut?”. Privind în sus în stânga ta, dezvaluie o constructie vizuala, asa cum am spus, omul încearca sa-si imagineze ceea ce nu a vazut niciodata - un oras în care nu a mai fost, o persoana pe care urmeaza sa o cunoasca, o turta din faina de greiere. Când privim în stânga lateral - accesam amintiri auditive. De exemplu, când încercam sa ne amintim o melodie de la ultima nunta la care am fost, din care am retinut doar vagi acorduri. Daca privirea este îndreptata spre dreapta lateral, acesta este un semn al constructiei auditive - mai mult ca sigur persoana se gândeste cum îl va mustra sotia când va ajunge acasa dimineata dupa întâlnirea cu baietii, la o bere. Cunoasterea limbajului nonverbal este tentanta pentru ca ajuta în gestionarea relatiilor cu ceilalti. Totusi, consideram ca fara o atentie asupra propriului nostru limbaj nonverbal si asupra contextelor, aceste lucruri sunt doar teorii care pot produce erori grave de comunicare si relationare. Printre ele este tendinta de a vâna mereu minciuna sau slabiciunile celui de lânga noi, care pot avea motive ce tin de propria persoana si nu de interlocutorul nostru, astfel ca se pot trage niste concluzii pripite care nu au legatura cu realitatea. În fine, asa cum am putut deduce, chiar si prin trecerea sumara în revista, ochii transmit o varietate remarcabila si larga de informatii sociale si emotionale care uneori ne scapa si nu sunt întotdeauna usor de interpretat. Avem la îndemâna studii si lucrari interesante precum lucrarile lui Reginald Adams sau Hisashi Kobayashi, care ne permit sa patrundem mai profund în subiect, asta daca , într-adevar, dorim sa stim ce ne spun ochii despre sufletul, emotiile si sentimentele celui cu care intram în dialog. Cristina Danilov este psiholog
