Adevaratul testament al lui Macedonski e opera sa literara, cu adevarat remarcabila. Frumosul gândit de el în anii de restriste a devenit piatra de bolta a poeziei noastre moderne. Imperfectiunea versului macedonskian a dezinhibat poezia româna moderna, si a îndreptat-o pe cai nebanuite. Scurta paralela pe care am facut-o între Eminescu si Macedonski a produs o oaresicare vâlva în lumea noastra literara. Discutând cu unii, si cu altii, am ajuns la concluzia ca dupa aproape 140 de ani de la publicarea ei, nefericita epigrama a lui Macedonski stârneste si azi multe exagerari si patimi. Faptul acesta m-a pus pe gânduri si rascolind prin arhiva mea am dat peste un articol referitor la testamentul lui Macedonski. Informatia mi-a ajuns prin intermediul unui articol publicat de criticul Dan C. Mihaiescu, care facând un scurt bilant al anului literar 2004, reproducea la sfârsitul textului un document extrem de interesant pentru istoria noastra literara: testamentul lui Macedonski, descoperit de Simona Cioculescu în arhiva „minunatului hârciog arhivar Serban Cioculescu”. Textul - conform afirmatiilor facute de d-na Simona - a fost scris (dictat?) de autorul Noptilor nu pe patul de moarte, ci în anii tineretii, deci cu trei decenii înaintea trecerii sale în eternitate (poetul s-a stins din viata pe 24 noiembrie 1920), în una din perioadele critice ale existentei sale, anii 1888-1889, când Macedonski, pentru a putea fata traiului zilnic, a fost nevoit sa-si vânda o parte din mobilierul si din argintaria familiei... Criza financiara s-a suprapus peste una morala. Visurile de marire ale poetului se spulberasera. Cariera sa politica, la care aspirase atât de mult, trecând de la un partid la altul, era compromisa. Cariera literara, în urma publicarii cunoscutei epigrame la dresa lui Eminescu, dar si în urma altor atacuri, intrase în eclipsa. Literatorul daduse faliment. Revista era trimisa înapoi la redactie de abonati. Macedonski traia parca sub imperiul unui crunt blestem. Toate îi merg de-a-ndoselea. Nimic nu se leaga. Cercurile aristocratice, asupra carora avea o mare influenta Titu Maiorescu, mentorul Junimii, si adversarul de idei al lui Macedonski, nu-l mai sprijineau. O parte dintre discipoli îl parasesc. Macedonski se simte un paria, un ostracizat. Aceasta nu-l împiedica sa se considere în continuare, dupa cum afirma George Calinescu, „cel mai mare poet al tarii si cel mai mare artist”, neînteles de contemporani. „Tânarul înalt, cu parul lung si ondulat - blond - cu voce dulce”, cum se autodefineste, ramâne neclintit în credinta sa: „El creste, pe când ceilalti scad. Versurile sale se fac de diamant.” De fapt, realitatea era alta. Pentru un timp, steaua lui Macedonski paleste, iar cea a lui Eminescu, adversarul sau, explodeaza pe cerul poeziei române. În acest context trebuie înteles si testamentul sau din acei ani întunecati ai existentei sale. Tonul acestei Ultime vointe atinge vibratii apocaliptice. Dezamagirea si indignarea de care e cuprins poetul au ceva din maretia profetilor biblici, care vesteau pieirea Israelului. Voi cita câteva fragmente din insolitul sau testament: „Simtindu-mi moartea apropiata, pun sub pavaza lui Dumnezeu pe copiii mei prea iubiti cu credinta ca el le va fi mai folositor decât le-am fost eu. Rog pe prea iubita mea consoarta sa nu-i învete carte multa, ci sa caute sa-i îndemâneze la un mestesug, oricare ar fi el, spre a putea sa-si câstige hrana în orice tara. De la copiii mei preaiubiti cer, când ei vor fi vârstnici sa paraseasca tara unde am suferit si sa caute sa-si faca o patrie noua.” (În paranteza fie spus, îndemnul lui Macedonski depaseste timpul în care a fost pronuntat, prefigurând realitatea zilelor noastre la o scara mult mai mare. Astazi pamântul patriei pare blestemat, tinerii îl parasesc, cautându-si rost pe meleaguri straine. Din punct de vedere statistic, România a pierdut, în trei decenii de la revolutie, aproape 25- din forta sa de munca. E ca si cum populatia unei întregi provincii românesti s-ar fi evaporat peste hotare. În acest sens, blestemul testamentului macedonskian pare astazi mai actual decât oricând.) Dar sa revenim la subiect: îmbatat de propriile sale povete, Macedonski se cufunda din ce în ce mai mult în disperare, care pare sa nu cunoasca margini. „Regret ca versurile mele le-am scris în româneste, dar am fost nascut si crescut aici si mi-am iubit tara mai presus de mine.” Posedând, dupa cum afirma poetul, taria diamantelor, poeziile sale aveau sa înfrunte eternitatea. „Nu cer distrugerea lor, pentru ca va veni poate o zi - scria el -, când modul cum am înteles frumosul, va fi folositor pentru înaltarea inimilor.” Daca urmasilor sai le lasa „cu limba de moarte” sa-si gaseasca o noua patrie, României îi doreste binele suprem, cu toate ca l-a „adapat cu amar” si a fost pentru el „o mama cu adevarat vitrega”. Orgoliul si cabotinismul poetului merg mâna în mâna, construind o lume plina de fantasme, în care domnesc ingratitudinea si neîntelegerea umana. În Ultime vointe, Macedonski se comporta asemenea unui Don Quijote orbit cu totul de crezul sau. El respinge toate posibilele onoruri pe care i le-ar putea aduce ingrata societate. „Voi sa fiu înmormântat cu simplitate, dar dupe toate poruncile bisericesti. Mor crezând în Dumnezeu si viata viitoare, vecinic reînnoita prin moarte. Nu voiesc nici o delegatiune oficiala, nici delegatiuni de studenti. Blestem, murind, pe regele si pe coroboratorii lui neam de neam. Iert pe cei ce mi-au facut rau, dar plec dispretuindu-i... Nu voesc bani ministerului pentru înmormântarea mea. Multumesc celor cari nu m-au lasat sa mor cu desavârsire de foame, caci au fost zile când nici eu, nici consoarta mea, nici copiii mei, n-am mâncat pâna seara.” Partea aceasta din testament, excluzând referiri la saracia lucie în care au trait Macedonski si familia sa, aminteste, prin resemnarea de care da dovada poetul, de poezia Mai am un singur dor de Eminescu, poezie care poate fi considerata si ea un testament. Macedonski regreta, de asemenea, ca nu le-a „facut mamei preaiubite” si „alor sai” o viata mai fericita si-i roaga pe fiii sai Alexandru si Nikita, „îngerii mei prea slaviti”, sa creada ca nu a murit si ca sufletul sau vecinic „va veghea asupra lor si le va insufla binele”. Autorul Noptii de decemvrie nu uita sa dea dispozitii si în ceea ce priveste locul unde ar trebui sa fie înmormântat. Daca patria l-a respins, comportându-se ca o mama vitrega, nici el nu vrea s-o întineze cu ramasitele sale pamântesti, drept care cere sa fie înhumat într-o alta tara: „Doresc ca corpul meu, sau daca nu se va putea aceasta din cauze materiale, ca ramasitele mele sa fie ridicate mai târziu afara din pamântul românesc.” Macedonski nu precizeaza în testament locul unde ar fi dorit sa fie înmormântat. Tinând cont ca generalul Alexandru Macedonski, tatal poetului, care descindea dintr-o familie balcanica, si-a construit o genealogie princiara, insinuând ca ar descinde dintr-o ramura a familiei Biberstein-Rogala-Geiadeski, ce domnise în Lituania, putem presupune ca autorul Noptilor ar fi dorit sa fie înmormântat în cripta „stramosilor” sai. Vazând ca prezentul îl ignora, poetul se lasa cufundat în trecut si viitor, construindu-si în timpul vietii un sanctuar somptuos, demn de un Ramses sau un Tutankamon. Iata cum arata, de pilda, dormitorul sau: „Patul era înaltat pe câteva trepte, fata în fata cu usa de la intrare. În unghiurile odaii, câte o sprijinitoare de abanos încrucisata cu fir de argint si încarcata cu vase de portelan, continea plantele cele mai rare si umplea aerul cu niste parfumuri îmbatatoare... Între doua ferestre, o colosala oglinda de Venetia, cobora din tavan pâna jos, în pervazurile ei de argint si, de partea opusa, aparea în artisticul sau cadru de bronz admirabila capodopera a lui Tiziano, reprezentând pe Danae, tentata de Jupiter.” Salonul de primire avea aceeasi încarcatura baroca. Acolo, urcat pe tronul sau celebru, Macedonski se lasa adulat de admiratori, care erau rasplatiti la sfârsitul vizitei cu giuvaieruri false. Fastul e doar aparent. În spatele decorului se ascunde actorul, care în grandomania-i faraonica se gândeste cu teama ca n-o sa fie înteles nici de viitorime, cum n-a fost înteles nici de contemporani. E atât de atras de imaginea sa postuma, încât în viata cea de toate zilele se comporta ca o mumie miscatoare. Moare cu credinta ca e un geniu la fel de mare ca Dante sau Shakespeare. La capatâiul sau vegheaza îngerii sai ocrotitori, Nikita si Alexis. Ultima sa dorinta e sa i se aduca un buchet de roze. Cum florile nu se gasesc în preajma, fiul sau Nikita îi aduce o sticluta de parfum. În cei treizeci si unu sau treizeci si doi de ani cât poetul a supravietuit testamentului redactat în tinerete, viata avea sa-i rezerve multe surprize. Indicatiile din Ultime vointe au fost simple himere, ce n-au prins consistenta în timp. Adevaratul testament al lui Macedonski e opera sa literara, cu adevarat remarcabila. Frumosul gândit de el în anii de restriste a devenit piatra de bolta a poeziei noastre moderne. Prin imperfectiunea sa „de diamant” el deschide calea unui întreg val de poeti, care începe cu Bacovia, Minulescu si se sfârseste cu Mihai Ursachi, Serban Foarta si, de ce nu, Mircea Cartarescu. Imperfectiunea versului macedonskian a dezinhibat poezia româna moderna, si a îndreptat-o pe cai nebanuite. Versurile sale stângace sau neterminate au constituit tot atâtea poteci pe care au mers poetii ce au venit dupa el. Daca Eminescu a închis în urma sa portile, Macedonski le-a deschis. În acest sens, lectia lui a fost la fel de importanta ca si arderea de sine eminesciana. Nichita Danilov este scriitor si publicist
