Încetarea disputelor politice si adoptarea unui curs pro-reforme nu ar modifica în niciun fel cele trei mari chestiuni problematice: Turcia este coplesitor musulmana, ar fi statul cu cea mai mare populatie din UE (are peste 84 milioane de locuitori, fata de cele 82 ale Germaniei) si ar aduce granita UE în Orientul Mijlociu încins nu doar de razele soarelui, ci si de conflictele fara sfârsit. Doar optimistii incurabili pot vorbi de aderarea Turciei, în viitorul previzibil. Primul tur al alegerilor prezidentiale din Turcia s-a desfasurat în paralel cu alegerile legislative si, în aceste conditii, ne ofera un tablou politic destul de clar. În cele ce urmeaza, vor fi prezentate succint, fara mari pretentii analitice, câteva enunturi despre situatia din aceasta tara, nu înainte de a puncta faptul ca, pentru autoritatile române, bunele relatii cu puterea de la Ankara sunt importante si trebuie dezvoltate lucid, oricare va fi câstigatorul celui de-al doilea tur. Evident, aceasta dezvoltare nu trebuie sa aiba loc cu pretul abdicarii de la o serie de principii la care România subscrie. Ne amintim, probabil, de încercarile din anii trecuti ale Ankarei – din fericire, esuate – de a obtine extradarea din România a unor cetateni turci acuzati de presupuse delicte, dar despre care existau indicii clare ca erau urmariti din cauza opiniilor lor politice. Rezultatele de duminica trecuta consfintesc victoria, deocamdata partiala si fragila, a taberei presedintelui Recep Tayyip Erdoğan. În disputa cu principalul sau contracandidat, Kemal Kılıçdaroğlu, domnul Erdoğan va porni cu avantajul psihologic al succesului din primul tur (aproape 5 procente, însemnând circa 2,5 milioane de voturi). Daca tinem cont de faptul ca prezenta a fost de peste 86 la suta – în conditiile în care votul este obligatoriu – ne putem imagina ca bazinul din care domnul Kılıçdaroğlu ar putea obtine noi sustinatori nu este foarte mare. Apoi, este foarte putin probabil ca exponentul opozitiei sa obtina multe din voturile celui de-al treilea clasat, iesit din cursa: Sinan Oğan (titular al unui doctorat obtinut la Moscova) este un nationalist-populist de dreapta, al carui electorat se potriveste mai bine cu profilul domnului Erdoğan. În plus, linia puternic anti-kurda a domnului Oğan vine în coliziune cu sprijinul explicit al principalei formatiuni kurde pentru domnul Kılıçdaroğlu. În fine, dar nu în ultimul rând, alianta condusa de presedintele în functie a obtinut o majoritate absoluta în legislativ, câstigat detasat disputa cu cea construita în jurul rivalului sau. Desigur ca victoria (partiala) mascheaza un regres în raport cu precedentul scrutin, dar ea ramâne o victorie. În politica, însa, niciodata nu trebuie sa spunem „niciodata”. O surpriza este posibila, în ciuda faptului ca procesul electoral a favorizat, pe alocuri, tabara Erdoğan. Dar drumul este lung, de la „posibil”, la „probabil”. Mass-media occidentale si, foarte probabili, toti liderii din NATO (mai putin premierul maghiar Viktor Orbán) si-ar dori ca domnul Erdoğan sa fie învins. Desigur, ar fi un deznodamânt pozitiv pentru soarta democratiei în Turcia, ar duce la ameliorarea relatiilor cu SUA si Uniunea Europeana, ar putea marca o anumita distantare fata de Moscova si asa mai departe. Dar, în ceea ce priveste predictiile despre reluarea procesului de integrare europeana sau stabilizarea politicii externe pe o linie ferm pro-occidentala, inclusiv în privinta relatiilor cu Moscova, acestea sunt mult prea optimiste. Ele trec prea usor peste schimbarile interne petrecute în cei douazeci de ani de guvernare Erdoğan, care se adauga unor elemente de fundal care fac din Turcia un etern „caz special” în alianta occidentala. Chiar si în ipoteza în care domnul Kılıçdaroğlu ar obtine victoria, pe 28 mai, realitatea ramâne ca o jumatate din alegatori rezoneaza cu melanjul neo-otoman de islamism, nationalism si populism avansat de presedintele Erdoğan. Nu se poate (înca) vorbi de o cerere sociala coplesitoare în sensul democratizarii reale. Îndepartarea de Occident si afirmarea profilului de tara eurasiatica si medio-orientala, de putere regionala capabila sa sfideze Europa si, uneori, chiar SUA, nu sunt procese care sa poata fi blocate sau inversate prea usor. De altfel, candidatul opozitiei nici nu a propus o asemenea repliere si, cu atât mai putin, o încadrare în logica politicii externe a UE. Sigur ca sunt multe aspecte care ar fi gestionate mai usor, iar relatia economica Ankara-Bruxelles s-ar putea intensifica, în cadrul uniunii vamale existente. Dar resuscitarea negocierilor de aderare ar presupune acordul politic al statelor membre, dintre care câteva se opun pe fata (iar altele, discret). Încetarea disputelor politice si adoptarea unui curs pro-reforme nu ar modifica în niciun fel cele trei mari chestiuni problematice: Turcia este coplesitor musulmana, ar fi statul cu cea mai mare populatie din UE (are peste 84 milioane de locuitori, fata de cele 82 ale Germaniei) si ar aduce granita UE în Orientul Mijlociu încins nu doar de razele soarelui, ci si de conflictele fara sfârsit. Doar optimistii incurabili pot vorbi de aderarea Turciei, în viitorul previzibil.
