La treizeci si doi de ani de la evenimentele dramatice din acea toamna, cehii si slovacii - acum separati - nu se mai gândesc prea mult la zilele Revolutiei de catifea. Multi tineri ar zâmbi ironic la remarca potrivit careia tara parintilor lor a oferit lumii - si literaturii tranzitiilor politice - un model romantic: al societatii civile învesmântate în mantia protestului pasnic, alungând o clica de conducatori rai si violenti, dar, pâna la urma, rationali. La 17 noiembrie 1989, studentii praghezi începeau o demonstratie pasnica împotriva regimului comunist cehoslovac - o miscare careia aveau sa i se alature cetateni de toate vârstele si din toate mediile sociale. Era începutul asa-numitei „Revolutii de catifea”, un proces în urma caruia partidul comunist avea sa fie dislocat, rapid si fara violente semnificative, de la conducerea tarii. Cehoslovacia se alatura astfel Ungariei, Poloniei si Germaniei de Est, tari în care comunistii se înscrisesera deja pe traiectoria catre înfrângere, si prefata prabusirea ultimelor doua piese de domino din fostul tratat de la Varsovia, Bulgaria si România. În România, la 17 noiembrie 1989, conducerea PCR era pe ultima suta de metri a pregatirilor pentru cel de-al XIV-lea congres, programat sa înceapa trei zile mai târziu. Ziua de 15, periculoasa din cauza împlinirii a doi ani de la revolta brasovenilor, trecuse fara mari probleme, dar dispozitivul represiv era în alerta si nici nu mai facea eforturi sa-si disimuleze prezenta. Pe 17 noiembrie, probabil ca Nicolae Ceausescu verifica parti din textul discursului de sase ore cu care avea sa-i sperie sau, dupa caz, sa-i plictiseasca de moarte pe participantii la congres. Nu avea sa fie nici un puci, nu avea sa existe nimic care sa tulbure linistea si ordinea de la vârful partidului. La treizeci si doi de ani de la evenimentele dramatice din acea toamna, cehii si slovacii - acum separati - nu se mai gândesc prea mult la zilele Revolutiei de catifea. Multi tineri ar zâmbi ironic la remarca potrivit careia tara parintilor lor a oferit lumii - si literaturii tranzitiilor politice - un model romantic: al societatii civile învesmântate în mantia protestului pasnic, alungând o clica de conducatori rai si violenti, dar, pâna la urma, rationali. Sau când li se spune ca mitul intelectualilor deveniti politicieni si guvernanti ramâne unul dintre cele mai influente din aceasta parte de lume, chiar si dupa mai bine de trei decenii. Probabil ca, pastrând proportiile si specificitatile locale, reactii de acest gen apar pe tot cuprinsul fostului lagar comunist. Generatiile noi se raporteaza altfel la anii 1989-1991: acest interval nu mai contine momentul fondator al eliberarii si reinventarii. Studentii praghezi care au iesit în strada la 17 noiembrie 1989 sunt, din aceasta perspectiva, deja batrâni. La fel si colegii lor de generatie, titrati sau nu, din România si din întreaga Europa de Est. Cei maturizati dupa 1989 au preluat deja pozitiile de comanda în politica si, daca avem nemultumiri si dezamagiri, n-avem decât sa-i asteptam pe cei nascuti dupa 1989. Deja îi vedem strapungând barierele în economie, folosindu-se de masinarii si de limbaje doar de ei stiute. De ce n-am avea încredere în ei si în ceea ce priveste guvernarea tarii si, la figurat vorbind, a lumii? Ei sunt fiii si fiicele celor iesiti în strada la Vilnius în august, la Praga în noiembrie, la Timisoara si Bucuresti în decembrie 1989, si asa mai departe. Întorcându-ne la ziua de 17 noiembrie pragheza si la întreg ansamblul de mituri si legende care au înconjurat-o, n-ar trebui sa ne imaginam ca toti tinerii care au dat startul demonstratiei aveau o grila clara de interpretare a politicii comuniste si a istoriei contemporane a tarii lor (desigur, interventia sovietica din 1968 separase cumva apele - numai cine nu voise sa auda, nu auzise). Probabil ca nici tinerii care au iesit pe strazile oraselor României, o luna mai târziu, nu cunosteau prea multe despre detinutii politici de la noi sau despre rezistenta anticomunista din primii ani postbelici. Dar lipsa cunostintelor nu îi face incapabil de actiune morala, iar tinerii est-europeni de la sfârsitul anilor 1980 au înteles perfect de ce locul lor era în piete si nu în salile congreselor partidului sau tineretului comunist.
