Totul debuteaza cu o emotie. Ne place ceva indescifrabil, inefabil, cel putin deocamdata, la „obiectul îndragostirii”, ea sau el. Acest lucru se poate întâmpla subit si manifest sau lent si ascuns. Spre exemplu, Frédéric, nefericitul erou al lui Flaubert, se îndragosteste instant de doamna Arnoux. „Fu ca o aparitie”, scrie autorul Educatiei sentimentale. Un coup de foudre. O strafulgerare; un flechazo, cum ar spune urmasii lui Cervantes, adica o sagetare, dar în inima, adica exact asa cum este reprezentata, destul de naiv, îndragostirea în mod popular. În schimb, Charles Bovary, alt personaj tragic al aceluiasi scriitor, se îndragosteste de Emma lent, pe masura ce vizitele la ferma lui mos Rouault se îndesesc. Însa, indiferent de situatie, esential pentru explicatiile noastre este faptul ca emotia sau scânteia ce declanseaza procesul îndragostirii provine dintr-o nevoie umana fundamentala, aceea de a trai extazul dragostei, singura capabila sa ne apropie, chiar daca iluzoriu, de promisul rai al fericirii. (Vom reveni asupra subiectului.) Avem nevoi, conditionate biologic si cultural, iar creierul se afla într-un efort aproape sisific de satisfacere a lor. Activitatea lui se „concretizeaza” în procese psihice care alcatuiesc mintea noastra. Aceasta scaneaza mediul înconjurator pentru a descoperi persoana care ne-ar putea satisface nevoile în cauza, printre care cele de ordin sexual joaca un rol foarte important. (Dragostea în absenta dorintei carnale este o utopie, desi ea nu se rezuma, sub nicio forma, la instinctul împerecherii.) Uneori, scanarea neîntrerupta derulata prin intermediul proceselor psihice descopera elemente de interes – obiectul îndragostirii, însa procesul descoperii depinde de factori biologici si culturali, în mare masura inconstienti. Chiar daca îndragostirea se realizeaza în minte, alegerea obiectului îndragostirii nu este constienta. Nu decidem în deplina cunostinta de cauza cum, când si de cine ne îndragostim. Intra în joc „afinitatile elective”, carora, dupa cum spune Goethe, „nu li se poate porunci”. Dragostea e oarba, spune o veche maxima, chiar daca începe în procesele psihice ale mintii. Însa nu complet oarba. Pulsiunile biologice se declanseaza, dar ele se manifesta într-un mediu determinat, cel putin în aceeasi masura, de factori culturali. Nu putem alege de cine anume ne îndragostim (instinctul), dar nici nu ne îndragostim de oricine (influenta factorilor culturali). Când procesele psihice descopera „obiectul îndragostirii”, prin aceasta interconditionare instinctuala-culturala, apare emotia. S-a aprins scânteia îndragostirii, care, doar printr-un proces complicat si relativ îndelungat, duce la dragostea propriu-zisa. Asadar, sa separam îndragostirea de dragoste, prima fiind un proces insubstituibil, absolut necesar existentei celei din urma! Însa, probabil, cele mai multe emotii mor avortate. „Dragostea de-o seara” nu înseamna, de fapt, decât o emotie meteorica, moarta înainte de a pune în miscare procesul îndragostirii. Cu alte cuvinte, de la o emotie, un impuls, pâna la un sentiment exista un drum relativ lung si complicat de parcurs. Or, dragostea este un sentiment, nu o emotie. Ea implica un anumit grad de stabilitate si mult timp. În cazul fericit, scanarea realizata prin intermediul proceselor psihice descopera persoana dorita. Brusc, aceasta se bucura de o atentie deosebita. Nu mai avem de-a face cu cineva oarecare, ci cu o persoana speciala. O persoana speciala este, înainte de toate, cea de care suntem îndragostiti. Când mintea noastra descopera un numar relativ ridicat de „înclinatii reciproce” (din nou, Goethe), „obiectul îndragostirii” se poate transforma în obsesie. Hipotalamusul secreta dopamina, a carei concentratie ridicata este asociata cu atentia crescuta, obsesia pentru persoana „aleasa”, speciala, cu nelinistea, cu cresterea ritmului cardiac. Asadar, intra si inima în arena. La drept vorbind, ea s-a aflat acolo dintotdeauna. Acum, prin faptul ca bate ceva mai rapid, o simtim mai implicata. (În plus, sistemul nervos din jurul ei este destul de dezvoltat; de aceea dam vina pe inima când cineva „ne cade cu tronc”.) Ea se afla în joc prin aceea ca, pompând sânge, asigura nutrienti creierului, cel care sta la baza mintii, a proceselor psihice în cadrul carora se realizeaza „scanarea” si se declanseaza emotia. Rolul dopaminei mai consta în asigurarea euforiei. Aceasta reprezinta recompensa pe care o primim pentru faptul de a ne fi îndragostit, cu posibilitatea formarii unui cuplu si, eventual, a reproducerii. Instinctul de reproducere, aproape la fel de puternic ca instinctul de supravietuire, trebuie sa-i premieze pe cei ce sunt dispusi sa asigure supravietuirea speciei! Prin urmare, îndragostirea trebuie sa fie însotita de o stare (cel putin) de bine, în realitate, euforica. Pe lânga dopamina, apar feniletilamina, noradrenalina – cea din urma induce starea de agitatie, uneori, frenetica, pe care ne-o produce îndragostirea –, endorfina si cortizolul, ultimele doua, din categoria narcoticelor, adica niste droguri naturale, care ridica mult gradul de atentie acordata „obiectului” si îl asociaza cu un grad ridicat de placere, practic, euforie. Asocierea „obiectului” dorit cu euforia reprezinta modalitatea de declansare a atractiei între cei doi, tehnica prin care partile implicate se doresc reciproc. Toti acesti compusi tin de emotia sau impulsul puternic ce trebuie sa stea la baza îndragostirii. Ei trebuie sa joace rol de adjuvant al procesului declansat, stimulând „asumarea” lui, furnizând energia necesara derularii lui în conditii propice, energie fizica si psihica într-un volum semnificativ. Evident, încep sa apara si efecte mai putin dorite. Spre exemplu, un nivel mai ridicat al feniletilaminei reduce nivelul serotoninei, ceea ce ne face mai viteji decât în mod obisnuit, adica, ceva mai iresponsabili. Acesta este sensul expresiei „a-ti pierde capul în dragoste”. Dupa un lung efort de explorare, de cautare, mintea noastra a detectat obiectul îndragostirii. Lumea se schimba, pentru ca mintea noastra însasi devine alta. Aidoma lui Columb-exploratorul, am descoperit o alta lume. Secretia compusilor chimici sus-mentionati ne altereaza perceptia. Noi însine ne schimbam. „Nu mai eram om!”, marturiseste Werther, personajul fictiv al lui Goethe, eroul tragic al uneia dintre cele mai tulburatoare povesti de dragoste scrise vreodata. În aceeasi situatie se afla Romeo, care, îndragostindu-se de Julieta, declara, prin cuvintele lui Shakespeare, ca si-a „pierdut axa”. Combinatia de narcotice eliberate de creier exercita un efect puternic asupra imaginatiei, or, imaginatia alterata modifica felul în care percepem realitatea. Consecinta imediata se regaseste în modul în care „vedem” persoana de care tocmai ne îndragostim. Creierul, un expert în fraude, falsuri si trucuri, îsi imagineaza lucruri care nu exista de facto. Mai mult, aceasta este una dintre cele mai importante dintre abilitatile sale (D. Gilbert). Prima consecinta a surescitarii creierului, ca urmare a secretiilor de narcotice asociate îndragostirii, consta în modificarea perceptiei asupra „obiectului” îndragostirii, care, dintr-o persoana obisnuita, devine una iesita din comun. „Imaginatia, spune B. Pascal, amplifica obiectele mici... Dintr-un nimic, ea face un munte.” Astfel, îndragostitul altereaza realitatea, împodobind persoana dorita, „vizata”, cu „perfectiuni inexistente”. Stendhal numeste aceasta exagerare intentionata a calitatilor persoanei iubite drept cristalizare. Avem de-a face exact cu fenomenul pe care G. G. Marquez îl descrie în Dragostea în vremea holerei, atunci când boemul Florentino Ariza se îndragosteste de Fermina Daza, o fata simpla, obisnuita, pe care el începe s-o idealizeze, atribuindu-i „virtuti improbabile, sentimente imaginare”. (Putem verifica plauzibilitatea acestui fenomen gândindu-ne la modul în care percepem astazi o persoana de care am fost îndragostiti în urma cu foarte mult timp! Nu întâmplator suntem chestionati de apropiati, în special, de mamele noastre, în felul urmator: „ce ai vazut la ea (dupa caz, la el)?”.) Febrilitatea emotionala în care ne aflam ne determina sa vedem feti-frumosi în loc de broscoi sau printese în loc de femei de rând. Persoana ce face obiectul îndragostirii noastre devine mai frumoasa, mai desteapta etc. Trasaturile ei obisnuite se transforma, ca urmare a imaginatiei îndragostitului, în calitati sau virtuti incontestabile, percepute ca fiind reale. Pe lânga toate tipurile de halucinatii de care creierul este capabil (auditive, olfactive etc.), apare una în plus. Nimic special! Prin urmare, Virgina Woolf are dreptate când sustine ca îndragostirea constituie o istorie iluzorie pe care creierul nostru o construieste si o întretine, o anumita perioada, despre o alta persoana. Când ne îndragostim „pâna peste cap”, sanctificam o persoana comuna, normala; facem acest lucru dintr-o nevoie puternica de a ne apropia, chiar improbabil, de fericire! Însa se întâmpla asa ceva doar printr-un efort imaginativ extraordinar. Procesul îndragostirii nu modifica doar perceptia asupra persoanei dorite, ci si modul în care percepem lumea însasi. Brusc, aceasta se schimba radical. Lucruri banale, altminteri neobservate, capata o dimensiune aproape mistica. Când mergea în vizita la Lotte, Werther iubea efectiv iarba câmpului, iar pietricele, care în mod obisnuit îi stricau pantofii, capatau o semnificatie iesita din comun. Culorile par mai vii, iar florile emana miresme mai puternice. Devenim mai sensibili; simturile ni se ascut. Însa, desi lumea îndragostitului pare sa se extinda cu viteza luminii, în realitate ea devine unidimensionala. „Beatitudinea paralizanta”, la care ajunsese prin faptul de a se fi îndragostit de Rodolphe, facea din Emma Bovary o persoana ce traia, în realitate, într-o lume paralela celei obisnuite. Obsesia pentru persoana iubita reduce dimensiunile universului la o lume în care mai exista doar EA sau doar EL. Îndragostirea înseamna folie à deux, adica, un soi de psihoza; lumea îndragostitului se reduce în ultima instanta la „obiectul îndragostirii”. Dincolo de ea, exista o lume, dar una structural diferita. „Nous avons un monde à nous deux/ Lîautre monde est ailleurs... Tout le rest est étranger”, spune un minunat cântec de dragoste interpretat de Ch. Aznavour. Un univers atât de sofisticat, de mozaicat, precum viata noastra, se îngusteaza atât de mult, orizonturile noastre se comprima de o maniera atât de profunda încât, atunci când trecem prin experienta îndragostirii, traim într-o lume simpla, extrem de simpla, monocolora, desi avem senzatia armoniei depline cu restul universului, a plenitudinii. Îndragostitul vede lumea prin intermediul „ochelarilor de cal”. Fara îndoiala, acest fenomen, numit de Ortega y Gassett drept „imbecilizare tranzitorie”, iar de P. Süskind drept „tâmpire temporara”, nu poate dura la nesfârsit. Totusi, el se dovedeste a fi necesar, deoarece îndragostirea presupune, asa cum spuneam ceva mai sus, o atentie anormala, o adevarata obsesie, în raport cu persoana dorita. Îndragostirea se produce doar daca deturnam efort de concentrare de la activitatile, persoanele si obiectele comune ale vietii noastre cotidiene spre o persoana pentru care capatam un interes extraordinar. Or, se întâmpla asa ceva prin deturnare si focalizare de atentie. Atentia dispersata se reuneste, acum, într-un singur obiect. De aceea, mintea noastra pare simpla si, astfel, unidimensionala; sau, pur si simplu, imbecila. În procesul îndragostirii trecem drept imbecili sau prosti, din fericire, doar pe termen scurt, nu pentru ca ne scade IQ-ul, ci pentru ca simplificam excesiv ordinea mundana, reducând lumea la EA sau la EL, devenita sau devenit „punctul luminos spre care converg cele mai multe lucruri” (Flaubert). Interpretarea lucrurilor si a lumii devine, dintr-un proces primar, din care decurg toate celelalte interpretari particulare, un produs derivat, secundar, rezultat dintr-o raportare initiala la EA sau la EL. Pe masura ce suntem atrasi de gaura neagra a îndragostirii, prapastia dintre realitate si imaginatie creste în dimensiuni. Experienta îndragostirii este similara decolarii cu ajutorul unui avion având motoarele turate la maximum, care, desi creeaza trepidatii, turbulente si surplus de adrenalina, da senzatia minunata a învingerii inexorabilei legi a gravitatiei, ceea ce duce, temporar, la senzatia de eliberare si de imponderabilitate. Plutim, pur si simplu. Însa lucrurile nu pot continua asa la nesfârsit, deoarece procesul descris se bazeaza pe niste trucuri capabile sa conduca la iluzii. Decuplarea totala a creierului de realitate înseamna nebunie. Deloc întâmplator, Platon descria dragostea drept „nebunia zeilor”. De aceea, acest proces complicat, mare consumator de resurse, trebuie sa înceteze sau sa se transforme. În orice caz, trebuie sa-si modifice parametrii. Starea de îndragostire, manifestata printr-o exploatare la maximum a resurselor noastre de imaginatie si chiar a celor fizice, trebuie sa înceteze sau sa se metamorfozeze în ceva placid, placut, suportabil (dragoste propriu-zisa; H. Fisher foloseste termenul „atasament”). În caz contrar, organismul uman si-ar epuiza rapid baza existentiala, stocul de resurse psihice si fizice, si ar intra în colaps. Totusi, el revine cu picioarele pe Pamânt. Daca are noroc, îndragostirea devine dragoste, iar daca are noroc chior, devine o mare dragoste. Însa, indiferent de situatie, aceasta etapa a îndragostirii înceteaza. Nivelul drogurilor naturale secretate de creier se reduce, iar noi – cine o fi acest „noi”? – „preluam controlul”. Cu alte cuvinte, desi nu tocmai corect, „imaginatia inimii” lasa loc si luciditatii mintii. Apoi, viata în proximitatea celuilalt scoate la iveala, inevitabil, lucruri ce arata altfel decât modul în care le proiecta imaginatia noastra supraîncalzita. Din pacate, nivelul în scadere al dopaminei aduce o stare de letargie, de deprimare, eventual, de usoara depresie. Eram hiperactivi, am ajuns apatici; vedeam în roz, acum privim viata prin ochelari fumurii. Faptul ca nu mai iubim cu atâta intensitate ne face ceva mai tristi, desi continuam sa fim prinsi în mrejele dragostei. Însa nu mai avem sentimentul imponderabilitatii generat de „decolare”. Tindem sa revenim la realitate, când am fost atât de aproape de ceva necunoscut, greu de explicat, dar atât de placut! Sa fi fost oare apropierea de starea de gratie? Ceva extraordinar se întâmpla în procesul îndragostirii. Când toate simturile noastre lucreaza la capacitate maxima, când creierul tinde sa-si depaseasca propriile capacitati printr-o imaginatie debordanta, avem sentimentul palid, desi vesnic intangibil al atingerii fericirii. Aici se poate produce ceva iesit din comun, ceva care scoate la suprafata lucruri extraordinare legate de functionarea organismului uman. Alain de Botton descrie aceasta stare aparent paradoxala facând trimitere la anhedonie. Aflata în vacanta în Spania, într-un cadru mirific, alaturi de barbatul de care era îndragostita profund, Chloe se îmbolnaveste brusc. Starea ei fizica se înrautateste; simultan, sufera o cadere psihica. Cu alte cuvinte, te afli la un pas de fericire si aproape ca te prabusesti. Cum e posibil asa ceva? Anhedonia se declanseaza atunci când sistemele fiziologice homeostatice ale organismului, sisteme aflate în afara controlului constient, reactioneaza pentru a corecta lucrurile anormale care i se întâmpla. Organismul „stie” ca, uneori, creierul poate deraia, ceea ce face ca, printr-un exces de imaginatie, sa tindem sa traim într-o lume iluzorie. Senzatia de a „pune mâna” pe fericire, posibila prin procesul îndragostirii, se dovedeste a fi extrem de periculoasa, pentru ca poate duce la o existenta fondata exclusiv pe iluzie, la o decuplare totala de realitate. Reactia adversa a tuturor sistemelor homeostatice ale corpului vine sa ne spuna ca fericirea constituie un ideal în cautarea caruia merita sa cheltuim resurse, dar care ramâne intangibil oamenilor. Fericirea este buna pentru ca o cautam, pentru ca reprezinta o recompensa promisa pentru viata noastra limitata în termeni temporali, pentru ca ofera un sens straduintelor noastre. Ea dauneaza când ne-o imaginam ca fiind ceva realmente tangibil si vesnic la îndemâna. Raiul, fericirea sunt valoroase pentru ca au caracterul de a fi promise, nu pentru ca ar exista pur si simplu. Ele devin, astfel, singurele idealuri abstracte care scot viata noastra pamânteana – terna, frusta si perisabila – din banalitate, platitudine si insignifianta. Or, ele par tangibile prin îndragostire si dragoste efectiva. Însa dezavantajele lor deriva din însusi faptul ca ar putea ca, temporar, sa creeze „pericolul de a ne face fericiti” (A. de Botton). De aceea, nu-i deloc paradoxal faptul ca atunci când suntem îndragostiti în cea mai mare masura, când ne aflam la doar un pas de fericire, devenim melancolici sau nostalgici. Nostalgia (nostos â reîntoarce; algos â suferinta) actioneaza ca o frâna ce ne împiedica sa evadam, prin intermediul îndragostirii, din realitate în raiul fericirii absolute, al extazului, loc al iluziei desavârsite pentru un pamântean. Suferinta melancoliei ne aduce „acasa”, acolo unde traim în mod normal, obisnuit, cotidian, în lumea mundana, unde perfectiunea, absolutul si fericirea suprema nu-si au locul. M. Kundera descrie cu multa subtilitate aceasta traire, imaginându-si revenirea lui Ulise în Itaca, dupa un deceniu de peregrinari pline de aventuri, si catalogând-o drept „extazul cunoscutului”. Într-adevar, îndragostirea ne smulge, temporar, din viata cotidiana si ne conduce, prin puterea imaginatiei, spre tarâmuri noi, necunoscute, deci nesigure. Nesiguranta, incertitudinea, angoasa completeaza lista senzatiilor prezente în procesul îndragostirii. Cioran face referire clara la „momentele de nesiguranta când, într-o iubire nascânda, apare presentimentul unui sfârsit sau al unei parasiri”. (Fiind considerata etapa prealabila a dragostei sau a iubirii propriu-zise, îndragostirea poate fi denumita, evident, „iubire nascânda”, asa cum procedeaza autorul Ispitei de a exista.) Astfel, apare teama de esec, frica de deziluzie. Daca „dincolo” nu exista nimic? Daca esuez? Daca traiesc într-o iluzie? De aceea, paratrasnetul melancoliei vrea sa ne atentioneze si sa ne spuna ca, de fapt, atingerea beatitudinii, a fericirii depline reprezinta ceva cu totul extraordinar, ce nu face parte din conditia noastra obisnuita. De aceea, îndragostirea se dovedeste doar un mijloc exceptional, dar, în ultima instanta iluzoriu, de a putea spera la fericire, la împlinire, la desavârsire. Ar fi o naivitate sa credem ca putem fi vesnic îndragostiti sau sa ne imaginam ca iubirea dureaza la nesfârsit. Nu detinem resursele necesare pentru asa ceva. De fapt, ne îndragostim relativ rar si iubim, cu intermitente, si mai rar. Îndragostirile se nasc si mor, la fel cum se întâmpla cu toate lucrurile în lumea noastra supusa trecerii inexorabile a timpului. Însa ele lasa în inima noastra sau în sufletul nostru, de fapt, în memorie, speranta atingerii fericirii, singurul lucru pentru care viata merita cu adevarat traita. Atunci când avem privilegiul ca ele sa se metamorfozeze în iubire sau dragoste propriu-zisa, îndragostirile ne ajuta, în ciuda fragilitatii lor, a perisabilitatii lor si a deziluziilor create, sa pastram în suflet, altminteri, un cuvânt imposibil de definit si de înteles, niste miresme delicate ce îmbalsameaza inima noastra cicatrizata în lupta nesfârsita pentru atingerea starii de gratie. Nostalgia dulce-acrisoara a îndragostirilor inexorabil condamnate pierii mai face ca, din când în când, sufletul nostru cu memorie bandajata sa-si aminteasca faptul ca, în câteva ocazii, s-a aflat atât de aproape de fructul rezervat doar zeilor sau sfintilor. Desi are de-a face cu imaginatia dezlantuita, îndragostirea nu este, înainte de orice, iluzie pura; de fapt, ar trebui s-o definim drept crâmpei de speranta. Ea reprezinta unica noastra posibilitate de a atinge, chiar daca rar si pentru scurt timp, în orice caz, pe o durata mult mai scurta decât ne-am dori, iubirea, cea în stare sa miste sori si stele, asa cum spune Dante în ultimul vers al Divinei Comedii. Altfel, Rilke ar avea dreptate, iar viata n-ar fi nimic altceva decât visul unui vis. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
