America lui se afla la antipodul Americii lui Whitman. Ea e doar un foc de vreascuri pe ruina ei, foc la care îsi încalzesc mâinile supravietuitorii aflati într-o stare de decrepitudine profunda. Aparut ca un poet al Americii aflata într-un moment maxim de expansiune a sa, Carl Sandburg, preluând tonul lui Walt Whitman, poetul Firelor de iarba, care a cântat ca nimeni altul maretia omului si a Americii, a trecut firul liric prin Tara pustie a lui T.S. Eliot, scris dupa o cadere nervoasa, un poem în care fiinta, istoria si civilizatia umana transcend dincolo de realitatea obisnuita, aflata undeva la intersectia dintre fluviul Mississippi si râul Lethe, Carl Sandburg reuneste tonurile si fluviile din care izvoraste lirica lui Whitman legând-o de Tara pustie a lui T.S. Eliot, marele sau contemporan, poet englez, nascut în pe pamânt american, la St. Louis, statul Missouri. Daca lirica lui Eliot e accesibila mai mult elitelor, cea a lui Carl Sandburg, prin forta si simplitatea pe care o degaja, la fel ca si versurile lui Whitman e accesibila tuturor. În mare, mesajul lui nu difera prea mult de cel al lui Eliot. Prin eliminarea bruiajelor, a vertijurilor transcendentale ce unesc la Eliot lumea aceasta cu lumea mortilor, Carl Sandburg ajunge la o simplitate absoluta. Poet al timpului sau, el presimte timpul care o sa vina, si în care întreaga civilizatie a lumii va intra în colaps. El cânta America, dar cânta America aflata în plina apocalipsa, cânta civilizatia, dar si ceea ce va urma. America lui se afla la antipodul Americii lui Whitman. Ea e doar un foc de vreascuri pe ruina ei, foc la care îsi încalzesc mâinile supravietuitorii aflati într-o stare de decrepitudine profunda. În ciuda tonului prea putin optimist, Carl Sandburg a fost un poet iubit si apreciat atât de americanii de rând, cât si de politicieni si de elite. La moartea sa, pe 22 iulie 1967, presedintele de atunci al SUA, Lyndon B. Johnson, a rostit o fraza memorabila: „Carl Sandburg a fost mai mult decât vocea Americii, mai mult decât poetul fortei si geniului ei. Era America.” Da, într-adevar Carl Sandburg s-a confundat cu America, dar nu cu America timpului sau, ci cu America postuma. În acest sens, lectura poemului sau intitulat „Patru preludii pentru jucariile vântului” e revelatoare. Începutul poemului cuprinde toata chintesenta preludiilor: „Femeia cu numele Mâine sta asezata tinând o agrafa între degete,/ si linistita, pe-ndelete,/ îsi aranjeaza parul cum îi place,/ îsi împleteste ultima cosita,/ înfige agrafa la locul potrivit,/ si se întoarce glasuind alene: „Ei, si?/ Bunica mea, numita Ieri, s-a dus./Ei, si? Mortii cu mortii.” Trimiterea se face la Parcele sau Moirele din mitologia greaca, la cele 3 surori care decideau soarta fiecarui suflet, de la nastere pâna la moarte. Clothos, cea mai mica dintre parce, torcea firul vietii veghind asupra nasterii. Cea de-a doua, Lachesis, decidea lungimea firului, adica a vietii, find preocupata îndeaproape de destinul fiecarui om. Cea mai mare dintre ele, Atropos, taia firul vietii, rolul ei fiind unul distructiv, simbolul ei fiind extinctia. În cazul poemului lui Carl Sandburg femeia cu numele de Mâine care-si împleteste ultima cosita o întruchipeaza tocmai pe Atropos. Citit din aceasta perspectiva, primul preludiu al poemului lui Sandburg face trimitere la fraza ce sta scrisa deasupra intrarii în Infernul lui Dante: „Lasati orice speranta, voi cei care intrati.” Doar în aparenta, monologul femeii cu numele Mâine e optimist: „Bunica-mea, numita Ieri, s-a dus. Ei, si? Mortii cu mortii”, spune ea, dar mai adauga: „Si viii cu viii”. Viii lipsesc din peisajul lui Carl Sandburg, caci viul a fost transferat în tarmul mortii. Acolo, e de fapt, tara pustie, viitorul lor. Carl Sandburg Patru preludii pentru jucariile vântului I. Femeia cu numele Mâine sta asezata tinând o agrafa între degete, si linistita, pe-ndelete, îsi aranjeaza parul cum îi place, îsi împleteste ultima cosita, înfige agrafa la locul potrivit, si se întoarce glasuind alene: „Ei, si? Bunica mea, numita Ieri, s-a dus. Ei, si? Mortii cu mortii.” II. Usile de cedru erau si inscriptiile aveau rame de aur, si fecioarele erau fecioare de aur, si inscriptiile vorbeau si fecioarele cântau: „Noi suntem cea mai mare cetate, cel mai mare popor; nimeni n-a fost vreodata asemenea noua”. Usile stau rasucite în balamalele rupte. Perdelele ploii flutura-n vânt suierând, acolo unde-alergau fecioare de aur si inscriptii spuneau: „Noi suntem cea mai mare cetate, cel mai mare popor; nimeni n-a fost vreodata asemenea noua”. III. Toate acestea au fost pe vremuri, cândva. Oameni puternici zidira-o cetate si-ntemeiara-un popor. Si au platit menestrelii sa cânte si femei sa le tina isonul: „Noi suntem cea mai mare cetate, cel mai mare popor; nimeni n-a fost vreodata asemenea noua”. Si pe când trubadurii cântau, si oamenii Puterii stateau ascultând, si plateau din belsug cântaretii, si se simteau cât se poate de bine, mai erau sobolani si sopârle care-ascultau... Si astazi singurii care asculta sunt sobolanii si sopârlele. Si negrii corbi ce tipa „Cra, Cra!”, când aduc noroi si crengute cladindu-si un cuib peste slovele sapate în usile ale caror inscriptii erau de aur, ale caror rame erau de aur, atunci când fecioarele de aur cântau: „Noi suntem cea mai mare cetate, cel mai mare popor; nimeni n-a fost vreodata asemenea noua”. Si astazi singurii cântareti sunt doar corbii ce tipa, „Cra, Cra!”, Iar palele ploii plâng în vânt pe sub usi, si singurii care asculta sunt astazi sobolanii si sopârlele. IV. Ghearele sobolanilor zgârâie pragurile; cuneiformele pasilor lor ne vorbesc despre nobletea sobolanilor si flecaresc despre sânge albastru, si trancanesc despre aleasa stirpe a mosilor si stramosilor sobolanilor. Si vânturile se împletesc, si pulberile se rasucesc în vârtej pe la usi, si nici ceea ce scriau ghearele sobolanilor astazi nu ne mai spune nimic despre cel mai mare popor, de cea mai mare cetate, acolo unde oameni puternici ascultau si femei murmurau: „Nimeni n-a fost vreodata asemenea noua”. Nichita Danilov este scriitor si publicist
