Un text „Sfâsietor - jurnalul unui artist care stia ca moare”, scris de Emilia Chiscop si reluat de ZDI, dupa 20 de ani, mi l-a repanotat, pe simeza memoriei, pe redutabilul artist al penelului, Ioan Gânju. Mi-am amintit ca si eu „Am fost la Gânju”, dar cu înca vreo doua decenii înainte, când „alte glasuri, alte încaperi” îsi etalau rezonantele. Reiau, aici si-acum, textul aparut la rubrica mea din ZDI, reprodus ulterior, sub genericul „Figuri. Legende”, în volumul „Cronice si... anacronice” (Junimea, 2017). ...Da, într-o vara, am fost acasa la Gânju. Ne stiam de vreo trei decenii, ne întâlneam la vernisaje, câteodata la atelierul din Armeana, alteori prin vreo cârciumioara, în mod sigur, odata pe an, de Sfântu’ Dumitru, la Mitea Zaim. Predominau acolo, în acea zi sarba(u)toreasca, pictorii, peretii fiind panotati cu opere de-ale lor, unele chiar atunci vernisate. Eu mai lipseam uneori la apel, dar Val (Gheorghiu), Mitica (Gavrilean), Nelu (Gânju) - niciodata. Dintre muzicieni - Spatarelu, dintre actori - Petrica (Ciubotaru), Sergiu (Tudose), câteodata Dionis (Vitcu). Dintre scriitori - Sandu (Pascu), Mihai (Ursachi), Horia (Zilieru). Uneori trecea, ca o vijelie, conu’ Vivi (Vasilache), mai marele avocatilor ieseni, însotit de blândul si bonomul domn’ Hâncu, universitarul. De fapt, acestia si erau con/Vivii care se întâlneau nesmintit (cu absente motivate!), în anumite zile si ore, la agapele de la „Bolta Rece” sau de la „Iasul”. Si niciodata în alta locanta. Erau ore de fior si râs, de glume cu si fara perdea, nu lipseau întepaturile amicale, dar nici recitalurile - lirice, muzicale, actoricesti - într-o efervescenta spiritualitate. La întâlnirile de la Mitea Zaim - nu si la celelalte - Gânju venea însotit, de obicei, de doamna lui, care-l tinea într-o stricta supraveghere. Atât de stricta, încât Nelu cadea într-o eu/horicazilieru mutenie. Pentru ca, la un moment dat, sa izbucneasca. Atunci, nu era bine sa-l contrazici. Timid din fire, se strângea ca un arici, devenea taciturn si impenetrabil, dar o singura scânteie era suficienta spre a-l inflama. Se zice ca nu ezita, în caz de forta majora, sa aplice un cap în gura... Legende, dar când cineva este însotit de astfel de legende înseamna ca e deja Cineva, un Acesta, vorba nu stiu carui filosof... Dintotdeauna am fost fascinat (si contrariat) la Gânju, de pictura sa minituariza(n)ta. Nici Gavrilean - cu care se afla, mai mult ca sigur, într-o tacita concurenta - nu reusea sa spuna atât de multe, într-un spatiu atât de mic. Ca un Gulliver în tara piticilor, Gânju-impetuosul vedea fiinte si lucruri nevazute, sau abia banuite. Trebuia sa te-apleci cu migala, sa te uiti cu lupa, ca sa ti se releve toate minunatiile lumii, pe care el le atomiza, cu o arta de miniaturist japonez. Da, am fost, o singura data, acasa la Gânju. Era vara, era într-o dupa amiaza de miercuri, fusesem cap limpede si urcam, de la Tipografia „Dosoftei” spre centru, grabit si nelinistit ca nu voi prinde, la televizor, începutul meciului, juca România cu nu mai stiu cine, un meci decisiv, de calificare, la nu mai stiu ce. Nu puteam sa ratez asa ceva. Cam prin dreptul intrândului spre Teatrul „Luceafarul” m-am întâlnit cu Lupulescu. Cum, care Lupulescu? Emil, fostul fotbalist al „Politehnicii”, supranumit Cateaua, ne stiam înca din anii când alerga dintr-un careu în altul, de credeai ca-si da duhul, când marca goluri sau rata ocazii monumentale. Tot o legenda a Iasului, ca si Simi, ca si Cupi, ca si fratii Romila... Si el grabit - tocmai facuse aprovizionarea pentru meci - hai la noi, îmi zice, stau usa-n usa cu Gânju... Poate ca as fi rezistat ispitei - cum sa cazi, asa, netam-nesam, pe capu’ omului? - dar când mi-a spus de vecinatatea pictorului, m-am înmuiat. La etaj - o scena ireala. Doua usi de apartament larg deschise si, între ele, pictorul, plimbând un landou..., un landou supradimensionat. Dinlauntrul landoului se-auzeau niste gângureli. Dinlauntrul apartamentelor, voci de femei si-un du-te-vino continuu între cele doua lacasuri. Pictorul avea pe chip o lumina ca de sfânt sau de claun, parca ar fi fost pictat de el însusi, si-o demnitate de tata, cum rareori am vazut. În timp ce doamnele se-agitau, în timp ce, din landou, gânguritul devenea tot mai vocal, barbatii îsi pastrau, olimpian, calmul. Eu priveam si la unii, si la altii, nedumerit, stingherit, întrebându-ma ce caut acolo. Hai sa le vezi, Nicolae, ma îndemna pictorul-tata - si ridica valul care acoperea minunile din landou. Hai sa le vezi! Îs doua... Nu le-am mai vazut niciodata, de-atunci. Una dintre gemene a cazut victima unui act de geloasa barbarie si de odioasa barbatie, în urma cu câtiva ani. La Gânju am mai fost - dar nu acasa, ci la Retrospectiva gazduita de Galeria „Dana”, din Cujba. Cu toate minunile lui picturale, cu zarile si etapele devenirii lui, cu caderile în maelstrom si iluminarile, cu sfintii si saltimbancii strânsi într-un acelasi cadru, de obicei, procustian, si-ntr-un dialog im/posibil. Si cu multa lume, dornica sa-l revada, în totalitatea si-n eternitatea sa. Iar dincolo de orice, am întrezarit, pe supra/fata acelor pânze, surâsul (grav) al lui Gânju, leganând, cândva, un landou... Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”
