* Sunt deja doi ani de când revista „Cronica Veche” si-a încetat aparitia. N-a fost suspendata, interzisa, sacrificata, cenzurata samd, ci, pur si simplu, a încetat sa mai apara. În primul rând, din lipsa de fonduri. În al doilea, de combatanti. De fapt, invers: fonduri s-ar (mai) fi gasit, dar trebuia sa le caute cineva. Ori, la CRV se ajunsese ca-n povestea aceea a lui Creanga, cu uratul: toti voiam sa ne spunem uratura, niciunul sa traga buhaiul („ca sa nu-i înghete degetele”...). Ci, cel mult, sa pocneasca din bici (pe lânga boi). Asa ca s-a dus fiecare pe la casa ce o are. Nu înainte de-a ne promite ca la anul... Si la multi ani! Simptomatic: unii cititori/colaboratori, risipiti prin tara sau prin lume, ne mai trimit si-acum texte si pretexte, sau ne-ntreaba când/cum se pot abona. Altii (dintre cei chiar foarte apropiati; si implicati) ne-au uitat „di tat”, caci - vorba cântecului - „si uitarea e scrisa-n legile omenesti”. Ca sa nu mai amintesc de „ochii care nu se vad, (dar) se uita”. Se uita încotrova - si înca odata „mult e dulce/ limba ce-o vorbim”, cu polisemantismul ei, în care printr-un unic lexem, cineva poate sa se uite (la tine), dar si sa te uite. Uite-asa! * În interval, unii dintre artizanii/colaboratorii revistei s-au repliat la Eternitate (aveau locuri rezervate): Adrian Neculau, Ion Taranu, Val Gheorghiu, Bogdan Ulmu, Liviu Leonte, Stefan Oprea, Gheorghe Dragan, Florin Faifer si, ultima pe lista: Angela Traian. Despre a carei trecere în lumea celor care nu (mai) cuvânta, am si scris recent, în aceasta pagina, comitând, daca nu chiar o gafa - o gafuta. Eu, luându-ma dupa gura lumii literare (sloboda), presupuneam ca pseudonimul Traian (pe autoare chemând-o, de-acasa, Talaba, iar prin casatorie Moraru) a fost inspirat de-o, tot presupusa, comuna natala. Or - ma corecteaza, amiabil, familia - pseudonimul are cu totul alta sorginte. „Nasirea” s-ar fi produs dupa o sedinta de cenaclu al elevilor, unde liceeana Talaba Angela a prezentat un buchet de poezii mult placute bardului George Lesnea si prozatorului Grigore Ilisei, invitati de onoare. Ceea ce, oarecum, le-a displacut fiind numele junei poetese. Aista nu-i nume de poeta, a in/cantat bardul Lesnea. Tre’ sa-ti gasim un nume care sa sune... Si, dupa mai multe încercari, aflând ca pe tatal ochioasei si impetuoasei fatuci îl cheama Traian, cei noi nasi (literari) au decis: Traian sa-ti fie numele! * Greu cu batrânii... singuri/ singuratici/ fantomatici. Si, ca sa va crispez lectura, poate si sa va tulbur indiferenta fata de Aproapele: Mihai Ursachi a murit/ s-a sufocat pe casa scarii, în blocul unde locuia (undeva în zona Autogarii); a strigat, a clamat ajutor, dar n-a iesit nimeni... Tot asa, eminentul critic si istoric literar Florin Faifer. În acest caz, l-ar fi salvat fiul, dar era în alt colt de tara. Nu toti au avut norocul, ca Emil Brumaru, de-a avea în preajma-i fiica iubitoare, Andreea, care sa-l doftoriceasca si sa-l alinteasca pâna la ultima suflare. Întrucât, doar se stie, batrânii dau în mintea (si-n comportamentul) copiilor: ei, care au crescut/ îmbratisat, alintat copii, vor sa fie îmbratisati, sarutati, alintati. Norocu-i (si) cum si-l face omul. Pot spune ca am acest noroc - cu fiul, nora si nepotii, saritori la nevoie. Si la nevointele tot mai greu de suportat/ de surmontat, de la zi la zi, de la noapte la noapte. În ultimele sale luni/ zile/ ore, pictoscriptorul Val Gheorghiu flana pe strazile si prin pietile Iasului, nestiind unde se afla. El, care pictase si scrisese despre nemuritoare usi celebre/ usi umile... * Mimi. Avea 86 de ani si-o teribila frica de moarte. O chema Maria, Maria Nita, devenita (prima casatorie) Duca, mai apoi (a doua casatorie) Diamandescu. Pentru parinti, pentru frati si surori, ea era Marioara; iar mai târziu, pentru toti cei care o cunosteau si-o iubeau, MIMI. Inclusiv pentru Rodi (fiica ei unica), pentru mine (unic ginere) si pentru Dragos (unic nepot). Iar despre trecerea ei, nu pot spune ca a murit, ca s-a stins, ci ca a adormit. Si parca anume si-a ales ziua adormirii în an bisect: sa „deranjeze” doar din patru-n patru ani, pe cineva, cu pomenirile si pomenile. În acea zi (29 februarie 2012), mândra si nelinistita mea soacra (serialul ei preferat: Tânar si nelinistit) bucatarea, vorbea cu mine despre masa de prânz si despre câte si mai câte. În timp ce eu (cu gândul aiurea) transam, taiam, amestecam toate cele, pe care ea nu le mai putea face, ma povatuia cum se fauresc anumite mâncaruri: Uita-te! Învata! Urmareste-ma! C-o sa ai nevoie când n-o sa mai fiu... Eu o combateam, amuzându-ne: Las-ca nu dai tu asa repede coltu... Apoi am vazut-o cum, brusc, i se coloreaza fata si-si duce mîna la cap. Du-te si te odihneste, i-am spus, am eu grija de astea… S-a dus, dupa ce mi-a mai dat câteva pretioase indicatii. Avea umor, se prindea la poante si aluzii. Citea pe ruptele (asa se zicea cândva), casa noastra fiind o „casa de hârtie”. Dac-as fi stat cu voi, ne-a spus odata, citeam mai mult, eram si eu mai desteapta… Venise la noi doar de câtiva ani, dupa moartea celui caruia i se spunea Tatutu. Deosebindu-l astfel de primul ei sot (tatal Rodiei), numit Tatitelu. Citea, desigur, cam tot ce scriam eu, sau se scria despre mine. La o aniversara (împlinisem o „vârsta în colturi si rotunda”), un bun prieten a scris cam prea patetic, amintind si de disfunctiile mele fizice, pe care reusisem sa le surmontez. Mimi a citit textul (elogios) si mi l-a înapoiat, fara comentarii (de obicei zicea ceva, de rau sau de bine), dar ochii ei în lacrimi spuneau mai mult decât cuvintele. Atunci mi-am dat seama cât de mult tinea la mine… Desi uneori (mai ales dupa stingerea Rodiei) ne certam crunt… Spre a face repede totul uitat, si-a o lua de la capat. Ca n-aveam alternativa. …Dupa vreo zece minute s-a întors, nelinistita, n-avea încredere în dedicatia mea culinara. Si-avea dreptate. Dar se simtea si mai rau si-am condus-o pâna-n camera si-n patul ei. Sa chem Salvarea?, am întrebat-o. S-a opus categoric, chiar vehement. Asa ca m-am întors la bucatareala. Si… am sunat la Salvare. Când m-am dus din nou, s-o vad, era întinsa-n pat, cu ochii închisi, calma, senina, fara nicio crispare pe chip. Parea ca doarme. N-am strigat-o, ca sa n-o trezesc, nici n-am îndraznit - de fapt, n-am avut curaj - s-o ating. N-a venit la timp Salvarea, în schimb, o firma de pompe funebre a fost prompta la domiciliul clientului. Si-n loc sa prânzim împreuna - cum o faceam, de aproape 9 ani - iata ca, doua zile mai târziu, o pomenim, cu prieteni si rude, la micul (era sa zic: si cochetul) restaurant din coasta Eternitatii. I-ar fi placut aici, cu noi, sa sporovaiasca… Preotul Frunza spune ca, acum, mama o sa se întâlneasca cu fiica… (Tot sfintia sa ne-a alinat stingerea Rodiei). Este, aceasta, varianta bunului crestin, despre care vorbea Landsberg. Si-i binevenita, spre a disipa durerea/ mâhnirea si-a încuraja supravietuirea. La masa de pomenire, dupa ce beau un coniac, devin alt om si-mi recapat (ceva) din simtul de observatie, daca nu chiar si-al umorului. Le-am exersat, de altfel, din clipa când unul dintre baietii de la Pompe Funebre m-a întrebat în ce grad de rudenie eram cu decedata. Era soacra-mea, i-am raspuns. Am… supravietuit împreuna aproape un deceniu. Mult s-au minunat ei de aceasta convietuire, stiind ca, prin traditie, soacra e poama acra. Dar ginerele, sau nora, cum or fi? Mimi a murit „din senin”, sub privirile mele uimite, consternate. Pâna sa vina Salvarea, era dusa. Poate ca, daca ar fi venit mai repede… Dar mai întâi, dispecerul te întreaba: câti ani are bolnavul? Daca afla ca are 86 de ani, nu-i nicio graba… Trebuie sa ma interesez care e vârsta limita, care boala, ce criza acuta devin o urgenta urgenta. Nu de alta, dar poate prind un loc mai în fata pe lista de asteptare… Nicolae Turtureanu este scriitor, director fondator al revistei „Cronica Veche”
