♦ Prima vocatie a unui octogenar (ca mine): a trai din amintiri. A doua: a uita. Sau invers? Oricum, pe la chindie, m-a sunat un prieten, Costica Adam (caruia nimic nu-i scapa), ca sa-mi aminteasca faptul ca astazi se-mplinesc taman 10 (zece!) ani de la accederea mea la o noua calitate: aceea de cetatean de onoare al comunei (natale) Dângeni/Botosani. Tot atunci au fost onorati: congenerul meu iacobinesc, istoricul... literar Traian Lazar, geograful Octavian Grozea, inginerul (penicilinist) Vasile Chebac. Si tot atunci si-acolo am lansat Cartea Jijiei. Povestea unui râu, careia-i eram cordonator si coautor. Totusi, stricto sensu, la acea ora, ne aflam la Iacobeni, în veranda fratelui meu Costica, beam whiskey si... socializam, dimpreuna cu el, cu tine, cu varul Traian, cu nepotii Laurentiu si Cezar, cu, desigur, fiu-miu Dragos. Si cu cine se mai nimerise, nu chiar întâmplator, pe-acolo... Eu, mai ales, aveam de recuperat, întrucât la masa festiva de la Caminul Cultural Dângeni, cam postisem, suprasolicitat fiind de distribuirea si autografierea Cartii Jijiei. Nu-i uit - si-i elogiez si-acum – pe cei care venisera special din comuna vecina, Ungureni, în semn de omagiu postum ilustrului lor consatean, psiho-sociologul Adrian Neculau, initiatorul si, în mare masura, realizatorul acestui proiect editorial, pe care eu l-am finalizat. La un deceniu de la aparitie, Cartea Jijiei – o excelenta carte de vizita – ar merita o noua editie, eventual revazuta si adaugita. Eu i-as pune la îndemâna acelui temerar varianta computerizata, pe care o detin... de la izvoare pâna la varsare. Speranta (care moare ultima) e, mai ales, întru jijienii conjudeteni. Dar mai stii?!? (8 sept.022) ♦ Si daca... Daca-ai vedea cum ploaia se frânge vertical, /cum muntii se dilata pe-a cerului rascruce/si dinspre Vovidenii un calaret c-un cal/închipuie o cruce.//De-ai auzi cum paseri în tril se logodesc/ si turle de biserici în vecernie se cheama,/ ai zice ca deschis e un ochi dumnezeiesc/ spre noi, de buna seama.// Si daca-ai sti ca unul, nevrednic, sta de veghe/ si-ademeneste noaptea, s-o faca zori de zi,/ Tu, cea far’ de prihana si fara de pereche,/ nu te-ai trezi?// Nu te-ai lasa în voia pufoaselor saruturi/ si-n încîntarea vorbei de duh, pe care stiu/s-o susur în timpanul tau alb-trandafiriu/ chiar de la începuturi?// Si nu ai da cu mîna toti norii la o parte/ si îndreptînd un deget spre tine, ai zice: TU! /Ca sa-nteleg ca-n mine esti scrisa ca-ntr-o carte./ Zi: NU?!? (Din vol. Atîta verde peste cerul alb, 2004) ♦ Fereastra. Era înca vara. Eram gazduiti în Pometele Târgului Neamt – cum, de cîtiva ani – de bunii nostri cumetri/ prieteni/ ocrotitori, parintele Teoctist si preoteasa Olguta Caia. Ploua. Rodi dormea, eu priveam, de la o alta fereastra, ploaia. Cînd s-a trezit, i-am aratat poezia. A trebuit sa insist, ca s-o citeasca, de obicei „intra” în scrierile mele proaspete, doar daca o rugam. La sfîrsit, a surîs: „Tare mai esti tu sme”. Ne-am îmbratisat disperati, îndelung. Pe 22 septembrie e ziua ei de nastere. O zi cu multiple semnificatii si ramificatii. (22.9.022) ♦ (Buna)Dimineata prozatorului Grigore Ilisei, aflat la „Amiaza” epicei sale calatorii, însotit fiind de cronicari /cronicarese vechi si noi – cum Titus Vâjeu, Mihaela Gradinariu, Elena-Brândusa Steiciuc - si alte cinstite fete care au animat/ anima Gradina linistii literare folticenene. Perturbata si de mine, înca din anii studentiei, gratie prieteniei (nezdruncinata) cu cel numit în folclorul local „baiatul popii”. Si despre care tatal, preotul Ilie Ilisei, spunea ca, la botez, pruncul Dragos (dintre cele trei prenume cu care-l blagoslovisea botezatorii: Grigore-Dragos-Gheorghe, parintele si preoteasa-mama optasera si-l apelau cu cel al Descalecatorului) a fost tinut în brate – de cine credeti? De Niculae, baietul învatatorului Labis, crestinarea petrecându-se la Valeni, sat component al comunei Malini, unde slujea, la acea vreme, preotul Ilie. Plauzibil, poetul Primelor iubiri fiind atunci în vârsta de 8-9 ani... Volumul, interactiv, as zice, Blestemul iubirii pierdute, aparut la Junimea, întru semnificarea trecutei jumatati de veac de la debutul editorial al lui Grigore Ilisei, reîncarneaza primele sale doua carti, primele iubiri, reale, literare, literale. Cu însotitoarele receptari de-acum (scrutatoarea de adâncimi sufletesti, Mihaela Gradinariu) si de-atunci (mult-regretatii Liviu Leonte, Florin Faifer), nelipsind o cronica a anecdoticii personajelor care s-au recunoscut în anume întruchipari iliseice... Cine scrie atât de concentrat, delicat si chiar curajos, la debut, are resurse sa-si împlineasca, prin ani, vocatia. ♦ Cînd am intrat eu la facultate, alma mater iassiensis împlinea 101 ani. Ratasem centenarul si eram gelos si invidios pe varul Traian (Lazar) care, devenind, cu un an înainte, student (la Istorie), prinsese istoricul eveniment. Iar faptul ca-l vazuse pe Sadoveanu – care participase la festivitati! – îl situa definitiv printre norocosii acestui pamînt... As fi vrut mai multe amanunte, însa varul meu, c-un cinism de student hîrsit (era deja în anul II!), se multumea sa-mi faca rezumate, si acelea reduse la nivelul unui fapt divers. Tot ca pe-un fapt divers îmi spusese, dupa ce-a luat si-a dat coate, ca s-ajunga, prin înghesuiala, la panoul cu listele de admitere, asadar, m-a anuntat, ca pe cea din urma banalitate, ca da, ai intrat. Asta, în timp ce eu tremuram de emotie si-mi venea sa-l strîng în brate sau sa-l strîng de gît. ♦ „Istoria e cea mai frumoasa poveste” a sustinut/ sustine, pe micutul ecran un remrcabil istoric, care a gafat ca ministru (de Externe!), dar s-a reabilitat ca diplomat. Istorii si istorie – titlul recentului op al lui M. R. Iacoban, aparut la Junimea, e relativizat înca de pe coperta, de însusi autorul, prin subtitlul carte de povesti. Cui nu-i plac povestile – de la Iliada si Odiseea spre noi, sa zicem? Epopeile, romanele, piesele de teatru, filmele, cu subiect istoric au fertilizat cele mai aride epoci dictatorial-culturale. Cap de serie fiind, la noi, cantemireana Istorie ieroglifica si Tiganiada budai-deleana. În ceea ce-l priveste pe MRI, doar epopee n-a scris, în celelalte genuri/specii ilustrîndu-se cu har si dezinvoltura. Si, unde a fost cazul, cu o armatura istorica greu de contracarat. De-ar fi sa amintesc aici si-acum doar piesele de teatru Reduta si soarecii, Hardughia, sau romanul Caminarul. Reactia lui, pulverizanta, la orice facatura, impostura, insolemta sau levantina neglijenta îsi afla mai peste tot justificarea într-o solida documentare. ♦ 7 ani fara Mircea Filip (1939, Ismail, 15 oct. 2015, Bucuresti). Stii ca prima „practica studenteasca” (adica vizitarea unor monumente istorice) am facut-o la Iasi? M-am suit în Turnul Goliei si de acolo am reperat turlele bisericilor si m-am dus, pe rând, sa le vad. Apoi am fost la Biblioteca Centrala Universitara – splendid loc!, dar din Iasi n-am vazut aproape nimic.(...) Si apoi a venit seara magica a lui 14 iunie (stii ca acum 33 de ani, 14 iunie a cazut tot într-o marti?). Si totul s-a schimbat. Acum fugeam la Iasi. Stii ce scurt era drumul!? Plecam sâmbata noaptea din Bucuresti, duminica dimineata eram acolo, ma întâlneam cu Mircea, iar duminica seara plecam înapoi, ca luni sa fiu la servici. Si mi se parea cea mai simpla si scurta calatorie. Ne întâlneam, ne plimbam sobri pe strazi (nu ne tineam nici macar de mâna), dar drept sa-ti spun, nu vedeam Iasul, îl vedeam numai pe Mircea. (...) Asa ca, privind imaginile, nu pot decât sa fabulez cum era pe atunci Mircea, cum erau prietenii lui si ce s-ar fi întâmplat daca 14 iunie, ziua marii noastre întâlniri, nu ar fi fost în 1983, ci 10 ani mai devreme... A fost odata ce nu s-a întâmplat niciodata. (Cezara Mucenic despre întîlnirea cu viitorul ei sot, prozatorul Mircea Filip, fost coleg de grupa studenteasca cu mine; la acea, si înca multa vreme, secretar literar al T.N.din Iasi). ♦ Masa lui Jebe. ...Prin anii ‘70-î80, redactor la revista „Cronica” fiind, faceam, de doua-trei ori pe an, un drum la Bucuresti, ca sa obtin niscaiva colaborari de la scriitorii „capitalisti”. Era, desigur, si-un bun prilej de-a ma întîlni cu amicii, de-a lua masa de prînz la exclusivistul restaurant al scriitorilor, unde ma puteam boldi la „sfinxii” vremii (VIP-uri, le-am zice azi), precum Eugen Jebeleanu sau Geo Bogza, ale caror mese, rezervate, nu le ocupa nimeni, chiar daca titularii nu se aratau în acea zi... Prima data când am descins acolo, provincialul de mine, nestiind aceasta regula de aur, dupa ce mi-am rotit ochii prin Gradina scriitoriceasca, toata întesata, m-am asezat la singura masa libera... Si, asteptând sa fiu servit, am avut timp sa observ ca, de la alte mese, eram privit, direct sau discret, ca si cum as fi fost cine stie ce curiozitate a naturii, poate girafa (la scara redusa!), despre care ardeleanul zice ca asa ceva nu exista. Eu, totusi, fiind moldovean, si existând, simteam ca se faceau si oarecari comentarii, care le stârneau hohote de râs. Asta, pâna a venit, val-vârtej, Miti sau Muti, chelnerita stabilimentului, si s-a-nfipt în mine ca o harpie: -Nu puteti sta aici! -De ce?, am întrebat eu, inocent. Masa e libera... -E masa domnului Jebeleanu. Nu se-aseaza nimeni la ea! Am încercat o negociere: Dar d-l Jebeleanu nu-i aici... Eu manînc si plec. La ora patru am tren spre Iasi... Miti s-a aratat inflexibila: Întelegeti ca nu se poate?! Maestrul poate sa vina-n orice clipa... Vreti sa fiu data afara?! Cum sa vreau asa ceva, pentru o biata femeie, pe care nici n-o cunosteam? A trebuit sa ma ridic. Mi s-a facut, suspect de repede, loc la o alta masa, convivii ma asteptau, voisera doar sa se amuze... Am aflat ca scena se repeta aproape zilnic, cu novici ca mine... Evident ca în ziua aceea maestrul Jebe n-a venit. Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica Veche”
