Pe pagina de Facebook a Muzeului "Stefan Luchian" din Stefanesti gasiti o multime de lucruri interesante. Printre acestea, se numara date si relatari despre artist, destul de putin cunoscute. Cititi în continuare despre marea lui iubire si despre marea lui suferinta, despre gestul prietenului George Enescu relatat de Tudor Arghezi. În 1898, aflat în timpul unui proiect care implica pictarea Catedralei „Sfântul Alexandru” din Alexandria, Stefan Luchian o cunoaste pe Cecila Vasilescu, fiica primarului orasului din acea perioada. Între cei doi se înfiripa o frumoasa poveste de dragoste, iar pictorul îsi deschide sufletul în fata ei si, pentru a putea petrece mai mult timp împreuna, devine profesorul ei de pictura. Dovada iubirii dintre cei doi ramâne pastrata în corespondenta pe care au purtat-o în epoca. Povestea se putea încheia cu mariajul tinerilor, dar 1898 este si anul în care apare pentru prima data problema de sanatate a lui Luchian ce urma sa fie identificata drept scleroza multipla. Anul urmator, în 1899, sanatatea pictorului este pusa din nou la încercare, fiind o problema la care se adauga si starea materiala precara în care artistul ajunsese sa traiasca. Astfel, parintii Ceciliei se opun casatoriei, iar relatia dintre cei doi se încheie; dragostea nu fusese suficienta în cazul lor. Cu toate acestea, Cecilia va ramâne marea iubire a artistului, lucru mentionat adesea de catre acesta în corespondenta pe care o purta cu alte personalitati contemporane, precum si cu fiinta al carei refuz i-a provocat cea mai mare suferinta. În acelasi an în care s-a îndragostit, Stefan Luchian a ajuns tintuit la pat, cu o eruptie de abcese purulente în gât si febra mare. În anul urmator a fost doborât din nou. Aceleasi simptome. Nu a stiut cum sa îsi numeasca boala. Era scleroza multipla. În 1902, Stefan Luchian este internat la Spitalul Pantelimon. Avea dureri cumplite. Boala i-a paralizat picioarele de la solduri în jos. A ajuns imobilizat în scaun. Maladia a avansat galopant, în ciuda tratamentelor medicilor. Externat din spital, Stefan Luchian a ramas captiv în casa, imobilizat în pat. Se spune ca agonia fizica a pictorului era sporita de durerea ca nu mai putea iesi în natura - principala lui sursa de inspiratie. A continuat sa picteze, în special flori. Le cerea cunoscutilor care veneau în vizita sa îi aduca flori pe care le aseza cu grija în glastra si le imortaliza pe pânza. În 1905, când era deja afectat de cumplita boala, Luchian a pictat unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale sale, „Anemonele”. Chinuit de durerile cauzate de boala, Luchian a avut cele mai mari sclipiri de geniu imobilizat în pat. Specialistii apreciaza ca cele mai bune lucrari ale pictorului dateaza din perioada bolii. În ultimii ani de viata, a pictat cu pensula legata de brat, pentru ca nu îsi mai putea misca degetele. De parca durerile provocate de boala cumplita nu ar fi fost suficiente, Stefan Luchian a trecut si prin cosmarul unor acuzatii de plagiat. Procesul a fost intentat de Take Ionescu în 1915, iar acuzatia s-a referit la tablourile pictate de Luchian împreuna cu colaboratori de-ai sai în ultimii ani ai vietii. Din cauza acuzatiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu. Cu ceva timp înainte de a muri, Stefan Luchian a avut parte, însa, de o bucurie. „Luchian plângea, plângea de o emotie fericita. Mi-a povestit ca venise noaptea o umbra cu pelerina, strecurata în odaia lui muta. Umbra a scos din pelerina o vioara si a cântat. I-a cântat doua ore întregi, parca o muzica din alta lume. Apoi umbra si-a luat vioara si pelerina, s-a apropiat de patul rastignitului si i-a spus «Iarta-ma, te rog, sunt George Enescu»”, a povestit Tudor Arghezi. Urmariti pagina de Facebook a Muzeului "Stefan Luchian" din Stefanesti (Botosani).
