Dincolo de mutatiile demografice, foarte grav este ca avem a face cu o fractura culturala. Imigrantii din ultimele valuri nu mai sunt asimilabili, nu se mai integreaza, multi nici nu-si mai dau osteneala sa învete limba franceza. Traiesc în comunitati, în enclave, într-o izolare favorizata de doctrina demagogica - si politic-corecta - a „diversitatii” si care duce la fragmentarea societatii. În februarie 2017, în plina campanie electorala pentru prezidentiale, candidatul Emmanuel Macron facea o declaratie cel putin ciudata: „nu exista o cultura franceza, exista o cultura pe teritoriul Frantei”. Cum afirmatia a stârnit multe reactii negative, Macron a revenit asupra ei, pretinzând ca de fapt intentionase sa puna în evidenta caracterul deschis, receptivitatea culturii franceze, precum si diversitatea culturilor care coexista, pasnic si fecund, în Franta. Mai ca am fi fost dispusi sa-l credem pe cuvânt daca o declaratie de acum câteva zile a aceluiasi Macron n-ar fi lipsita de orice ambiguitati. Limba franceza, a spus presedintele, e o limba al carei epicentru nu se mai afla astazi pe malurile Senei, ci cu siguranta, în mai mare masura, pe malurile fluviului Congo. Altfel spus: importanta nu mai e Franta, ci francofonia, mai precis Africa francofona. Aceasta mutatie se vede si în locul tot mai marginal pe care îl ocupa în învatamântul universitar literatura franceza, în locul careia ni se propun, în cel mai bun caz, asa-numitele „studii culturale”. Daca limba franceza s-a mutat în Congo, o miscare nu mai putin importanta, si cu consecinte pe termen lung, s-a produs în sens invers. Doua organisme oficiale, France Stratégie si o agentie ce studiaza imigratia si demografia, au publicat recent niste analize ce arata ca au loc mari mutatii în ce priveste compozitia etnica a populatiei, mai cu seama în aglomerarile urbane. Demersul nu e simplu: un imigrant, din momentul în care primeste cetatenia, este considerat francez cu drepturi depline si nu mai apare în statistici (nici el si nici urmasii lui) la categoria „straini”. Asa se face ca cifrele corespunzând numarului imigrantilor sunt mai mici decât în realitate. Chiar si asa, mutatia demografica este evidenta. În regiunea pariziana, mai multe departamente cunosc o crestere exponentiala a populatiei de origine straina, în primul rând africana. Copiii nascuti din parinti imigranti extra-europeni sunt, în multe locuri, net majoritari. Fenomenul caracterizeaza acum si orase (Poitiers, spre exemplu) care erau pâna de curând în afara valurilor migratoare. În 2019, nu mai putin de 469 000 de straini s-au instalat legal în Franta, la care se adauga numarul - deloc negljabil - de imigranti ilegali. Natalitatea populatiilor imigrate este net superioara natalitatii populatiei - cum sa-i zic? - autohtone. Aceste elemente i-au determinat pe scriitorul Renaud Camus si pe o reputata specialista în demografie, Michèle Tribalat, sa vorbeasca despre „marea înlocuire”, adica despre schimbarea radicala a compozitiei etnice a locuitorilor din Franta. Subiectul este foarte delicat si, daca-l abordezi, risti sa fii etichetat drept „reactionar”, „xenofob”, „rasist”, „islamofob” etc. Dar datele amintite mai înainte nu aduc, de fapt, nimic nou. Lucrurile erau cunoscute. În 2018, Stephen Smith, profesor la Universitatea Duke, fost ziarist si excelent cunoscator al realitatilor africane, a publicat o carte intitulata Navala catre Europa (cu un subtitlu înca si mai elocvent: Tânara Africa în drum spre batrânul continent; am comentat pe larg cartea, în aceasta pagina, într-un articol intitulat O analiza lucida din februarie 2019). Sprijinindu-se pe o sumedenie de date si de statistici, Smith arata ca ceea ce se numeste acum „marea înlocuire” este inevitabila. Subiectul a revenit, bineînteles, în pre-campania electorala din Franta când, pe lânga Marine Le Pen, pe scena a aparut un alt potential candidat extrem de critic în ce priveste imigratia necontrolata, eseistul Eric Zemmour. Pozitia lui este usor de rezumat: Franta trebuie sa-si regaseasca identitatea, sa refaca legatura cu istoria si cu traditiile culturale. Simplific, desigur, si las la o parte o serie de idei contestabile, ce ar trebui discutate separat. Fapt este ca Zemmour (caruia, personal, nu-i acord sanse) a devenit inamicul numarul unu al stângii, dar si al dreptei, pentru ca vizeaza acelasi bazin electoral. Dincolo de mutatiile demografice, foarte grav este ca avem a face cu o fractura culturala. Imigrantii din ultimele valuri nu mai sunt asimilabili, nu se mai integreaza, multi nici nu-si mai dau osteneala sa învete limba franceza. Traiesc în comunitati, în enclave, într-o izolare favorizata de doctrina demagogica - si politic-corecta - a „diversitatii” si care duce la fragmentarea societatii. Dar adeptii multiculturalismului prefera sa întoarca spatele si sa nu priveasca realitatea în fata. E mai simplu sa negi adevarul decât sa-l înfrunti, responsabil si lucid. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
