În salonul 5. Drept la capat, la peretele dinspre fereastra, se afla patul unui penticostal (sau Martor al lui Iehova?), care citea mereu Biblia pâna i se împainjeneau ochii. Nu-l vedeam prea des, fiindca iesea rar si nu vorbea cu nimeni. Daca-l întrebai ceva, îti raspundea, dar cu un ton care te facea sa-ti dispara cheful de a-l mai întreba altceva. Si doctorita i-a scos cu clestele vorbele, ca sa poata afla ce are. Îl vedeam doar când mergea pentru nevoile firesti: cu un cap mic, parul lins pieptanat cuminte pe o parte, semana cu Barney, prietenul lui Fred Flintstone din desenele animate cu epoca de piatra, cine îsi mai aminteste de ele. Numai ca nu se scutura ca Barney când râdea. Penticostalul nu râdea niciodata. Parea tare amarât si nu pricepea ce i se întâmpla. Când medicii l-au chestionat, ca sa vada ce are, povestea cu stupefactie, cum i s-a facut deodata rau si a început sa-i bubuie inima în piept. Era teribil de uimit ca i s-a întâmplat asa ceva. Îsi tragea perdelele si statea singur cuc în pat. Existau niste perdele albe prinse pe niste tije metalice, despartind paturile bolnavilor. Le puteai trage la nevoie, însa mai nimeni nu le folosea. Câteodata le trageau asistentele sau infirmierele, când vreun bolnav era nedeplasabil si trebuia, de pilda, sa faca treaba mare în salon. Însa bolnavii nu prea erau pudici, intimitatea nu exista aici. Boala te lecuieste de pudicitate sau te îmbolnaveste de lipsa acesteia, luati-o cum vreti. Si cei mai pudici uita aici sa mai fie astfel. Nu mai luau în seama grija asta. În spital primeaza eficienta si lipsa de fasoane. Si bolnavii par sa se molipseascasi sa se comporte la fel. Penticostalul însa se încapatâna sa ramâna pudic. Dar si mai mult de atât. Parea ca se încapatâna sa nu uite moartea. A fost externat înaintea mea. Milica, caruia nu-i scapa nimic, mi-a adus o hârtiuta uitata sau lasata de penticostal pe noptiera. Pe hârtiuta scria: „Atunci vei putea avea liniste, când se cânta: «Cu sfintii odihneste, Doamne». Înainte de aceasta nu cauta liniste pâna la moarte. Omul nu se naste pentru liniste, ci ca sa trudeasca, sa rabde pentru viata viitoare a linistii. Aici suntem pribegi, straini, oaspeti. Iar pribegii n-au liniste în tara straina, în cauze straine. Pasind pas cu pas, ei merg mereu înainte, ca sa atinga mai repede patria adevarata, adica casa lui Dumnezeu, Împaratia Cerurilor. Iar daca aici, în amara viata pamânteasca, zabovesti în lumea placerilor, atunci seara (adica apusul zilelor) va veni pe nesimtite si moartea va gasi sufletul nepregatit, fara fapte bune, si nu va mai fi timp sa le faci. Moartea este neînduratoare! Nici bogatul cu bogatia lui, nici iubitorul de arginti cu banii lui, nici voinicul cu puterea lui, nici împaratul, nici viteazul nu se pot rascumpara de la moarte. Si nimeni nu poate sa ia cu sine nimic dobândit pe lumea aceasta. Gol a venit pe lume omul si gol pleaca. Numai credinta, faptele bune, milosteniile merg cu el în viata ce va veni, si nimeni nu te va putea ajuta: nici prietenii, nici neamurile”. Da, penticostalul (sau Martorul lui Iehova sau ce va fi fost) se încapatâna sa nu uite, caci moartea nu ne uita. Se insinua peste tot, îsi arata coltii ici si colo - dincolo de asigurarile medicilor, dincolo de vorbele frumoase si de glumele nepasatoare. Patrundea în salon asa cum un nepot mitocan navaleste într-o familie respectabila cu glumele lui desucheate si îsi bate joc de toti. Însa cei din familie se prefac ca nu baga în seama, ca nu înteleg. Considera ca nepotul mitocan nu este chiar asa de rau, mai are si parti bune, este recuperabil, cele rele se pot corija. Nu, nu, moartea nu poate fi corijata. Si viata îsi urmeaza cursul chiar si-n spital - ca un firicel de apa ce-si face loc printre frunzele moarte ale toamnei. Zilele se târâie monoton si plicticos, precum duruitul de marfar al paturilor carate spre cine stie unde… aceleasi injectii dureroase în umar, aceleasi ECG-uri, aceleasi istovitoare recoltari de sânge, aceleasi discutii lâncede între bolnavi, aceleasi plimbari de pensionari abulici pe hol, aceleasi pastilute multicolore de care la început te minunezi, cum altadata bosimanii erau fascinati de margelele de sticla. Apoi nu te mai minunezi de nimic, nu te mai enervezi ca se face curent, nu te mai agaseaza zvâcnirile de animal prins în capcana ale Domnului Cociug… Asa trebuie sa fie Dincolo, în veacul acela vesnic despre care cânta preotul: un fel de salon nr. 5 plicticos, în care staaai în pat ca un bondar cu pântecul în sus pâna ce te doare fundul, fara sa faci nimic si, când te uzi, te schimba un fel de zâne. Iar din când în când apar niste insi în alb (sau în roz sau în albastru), care îti fac o injectie sau îti pun perfuzie, încât îti rarefiaza mintea pâna nu mai ramâne nimic-nimic... Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
