Despre Mihai Eminescu s-a tot scris si tot se va mai scrie si de aici încolo, mereu si mereu, de catre toti cei care s-au aplecat / se vor apleca peste monumentala sa opera, scrisa sau lasata în manuscris, adaugîndu-i-se de fiecare data noi carate de stralucire uriasei sale personalitati românesti, intrata definitiv în universalitatea culturala a lumii. De-a lungul timpului scurs de la trecerea în Vesnicie a lui Mihai Eminescu si pâna în actualitatea contemporana, cercetarile si exegezele întreprinse de catre reputatii istoriografi si critici literari, mari „voci” ale vremii lor, între care e bine sa-i amintim pe consacratii: Garabet Ibraileanu, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Cretia, Zoe Dumitrescu Busulenga, Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea, Geo Bogza, Eugen Simion, Mihai Cimpoi s.m.a., fiecare în parte si / sau toate împreunate, au apreciat si admis fara dubiu genialitatea operei eminesciene, strabatuta de fiorul national al dulcelui grai românesc. În acelasi context tematic, cel al adâncirii „judecatilor de valoare” asupra impresionantei opere eminesciene, putem desprinde si gândurile pe care-l stapîneau, în 1932, pe George Calinescu, de departe cel mai autorizat biograf si critic eminescolog, asternute dupa o deliberata cumpanire de gând: „Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strînga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale.” La loc de mare cinstire adusa genialitatii operei eminesciene, demn de retinut este si “verdictul” de mare profunzime exprimat de catre ilustrul istoric Nicolae Iorga, care n-a ezitat sa-l considere pe Eminescu: „expresia integrala a sufletului românesc.” În fine, rog sa-mi fie permisa parerea nevinovata prin care starui sa cred ca poate cea mai pretioasa si expresiva definire a personalitatii eminesciene apartine filosofului Constantin Noica: „Mihai Eminescu – Omul deplin al culturii românesti!” (s.n.) Într-adevar, nici „valurile” stârnite într-un „pahar cu apa” de unii detractori contemporani si nici altele lor încercari de „demitizare” , sortite pieirii, n-aveau cum sa-i aduca atingere „arheului graiului si culturii noastre – Mihai Eminescu”. Cu astfel de aprecieri de substanta n-a fost de mirare ca în 2007, prin lege, ziua de 15 ianuarie – ziua de nastere a Poetului National – a fost aleasa Zi a Culturii Nationale! Receptat si astazi în tot spatiul românesc ca fiind: Poetul, Prozatorul, Teatrologul, Jurnalistul si Gânditorul natiei române (s.n.), Mihai Eminescu, prin traducerile operei sale pe întreg mapamondul, se bucura si de o larga apreciere în tot spatiul universal, astfel ca la centenarul mortii poetului UNESCO a declarat anul 1989, anul international Eminescu, iar apoi a decis ca Mihai Eminescu sa fie declarat Poetul Anului 2000. Nici NASA nu s-a lasat mai prejos si la descoperirea unui crater imens pe planeta Mercur l-a denumit Eminescu. De asemeni, capodopera creatiei eminesciene, poemul Luceafarul, cu cele 98 de strofe ale sale, a fost înregistrat în Guinness Book of Records ca fiind cea mai lunga si frumoasa poezie de dragoste din întreaga literatura universala! La fel de stralucitoare si în infinitatea spatiului cosmic: “Un cer de stele dedesupt, / Deasupra-i cer de stele - / Parea un fulger nentrerupt / Ratacitor prin ele”, lumina sa „luceferiana” nu s-ar fi putut sa nu fie mentionata si în catalogul planetelor mici: “Minor Planet Names – alphabetical list”, la pozitia 9495, sub denumirea de „planeta Eminescu”. Si, totusi, dincolo de toate aceste stralucite aprecieri ce i-au fost acordate posteritatii lui Eminescu, o interogatie, fie ea absconsa ori fatisa, îsi cere de mai multa vreme raspunsul edificator: a fost sau nu Mihai Eminescu si un om religios? Venita din partea unor „detractori” care sustin ca „junimistii erau niste atei” si ca Eminescu „nu s-a sfiit sa-i atace si pe slujitorii bisericii” , cum a facut-o în poeziile „Împarat si proletar” si „Viata”, întrebarea surprinde prin insolenta si malitiozitatea ei, iar punerea acesteia în „discutie” n-ar reprezinta decât o reprobabila blasfemie adusa nu numai celei mai mari personalitati a neamului românesc, ci si întregii natii române, închegata de-a lungul timpului istoric sub semnul divin al dumnezeirii. Fara îndoiala, o astfel de „discutie” nu va putea încapea nicicum si nicicând , iar raspunsul nu poate fi decât unul axiomatic: Da! Eminescu a fost un om religios; religiozitatea eminesciana facându-se vizibila de–a lungul întregii si scurtei sale vieti, de la nastere si pâna la sfârsitul prematur al acesteia, cum si în tot cuprinsul uriasei si inegalabilei sale opere. Viata lui Mihai Eminescu a început în Ipotestii din marginimea Botosanilor, în familia caminarului Gheorghe si Raluca Eminovici, nascuta Iurascu, la “15 ghenarie 1850”, dupa cum sta consemnat, la 21 ian. 1850, în arhiva Bisericii Domnesti (Uspenia) din Botosani, unde si când a avut loc botezul crestin - ortodox al micutului prunc, Mihai, al 7-lea dintre cei 11 copii ai familiei. Cu siguranta, remarcându-i pruncului “fruntea înalta, ochii larg deschisi si luminosi”, asa cum îndeobste sta obisnuit în savârsirea sfântului ritual al botezului, preotul Ion Stamate i-ar fi harazit acestuia “un zbor înalt si aripat” al vietii sale. Si asa avea sa si fie! Sub obladuirea si iubirea netarmurita a mamei sale Raluca, provenita din stravechea spita boiereasca a neamului Iurastenilor, oameni cu vrednica evlavie duhovniceasca, copilaria lui Mihai, precum si a celorlalti frati si surori, s-a petrecut în spiritul curat al credintei stramosesti, cu atât mai mult cu cât mama sa cumparase în acest scop „din banii ei de zestre o bisericuta de lemn pe care a adus-o la mosia de la Ipotesti”, precum a consemnat si George Calinescu. Despre copilaria sa va „nota” mai târziu însasi poetul: „Fiind baiet paduri cutreieram / Si ma culcam ades lînga izvor...”, dar cel mai mult îi placea sa treaca „codrii de arama” ai Baisei, singur sau însotit de fratele sau Ilie, îndreptându-se spre manastirea Agafton, acolo unde erau calugarite surorile mamei, Fevronia, Safta si Olimpiada, matusile sale, ba chiar si nepoata lor, Xenia Velisarie. Manastirea Agafton, astazi Aici la Agafton, vor putea ramâne uneori zile întregi, fiind bine primiti de matusa Fevronia, care se îngrijea de educatia lor. Aici si asa avea sa faca cunostinta nepotul Mihai cu... buchiile alfabetului chirilic, care i-au deschis calea spre descifrarea vechilor carti si manuscrise religioase aflate în biblioteca manastirii. Dar cel mai mult îi placea lui Mihai sa asculte vrajit psalmodia Lumina lina, cântata de cuvioasele maicute la vecerniile de dinaintea sarbatorilor, ale caror psalmi îl înfiorau peste poate: „(...) vazând lumina cea de seara, laudam pe Tatal si pe Fiul si pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic esti în toata vremea a fi laudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viata, pentru aceasta lumea Te slaveste.” Mai apoi, ca scolar, Mihai, având consimtamîntul maicii starete Olimpiada, îsi va petrece aici vacantele de vara, adâncindu-se si mai abitir în lectura valorosului tezaur de carti rare si sfinte, între care si „Margaritele” lui Vasile Iurascu, bunicul sau. Prin participarea activa la slujbele canonice si viata monahala a manastirii Agafton se poate desprinde lesne ideea ca aici s-a format spiritul religiozitîtii poetului de mai târziu, care-i va inspira o serie întreaga de poezii cu profunda tema religioasa, din care retinem: Rugaciune, Învierea, O, chilia mea sarmana, Colinde, colinde, Legenda lui Iisus, Mortua est, Rasai asupra mea s.a. Despre acest episod de religiozitate eminesciana va nota ulterior si preotul - scriitor, Gala Galaction: „La Manastirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oara cenobitismul crestin si pravilele lui si trista lui Frumusete.” Purtându-le un respect deosebit matusilor sale calugarite, ulterior, tânarul poet va reveni deseori la Agafton. Una dintre aceste vizite a fost cea din 1875, „când maica Fevronia organizeaza o sezatoare de tors lâna, la care au participat mai multe calugarite. Pentru musafirii evenimentului Fevronia a pregatit o adevarata masa boiereasca”, dupa cum afirma fratele sau Matei, pe atunci elev al Scolii Militare de la Iasi, care l-a însotit. Ca student „auditor extraordinar” la Viena si Berlin, în perioada 1869 – 74, Mihai Eminescu are prilejul sa-si largeasca orizontul cunostintelor sale filosofice din lucrarile marilor întelepti ai lumii. Iata cum îl descria Ioan Slavici, prietenul sau din studentie: „La douazeci de ani era un bun cunoscator al religiilor. El cunostea nu numai învataturile cuprinse în Evanghelii, ci si pe ale lui Platon, pe ale lui Confucius, Zoroastru si Buda si punea religiozitatea, orisicare ar fi ea, mai presus de toate.” Sa recunoastem în acest citat faptul doveditor al interesului fata de credinta stramoseasca, inoculat înca din copilarie. În perioada ieseana, ca ziarist al „Curierului de Iasi”, Eminescu combate influenta austriaca nefasta asupra Mitropoliei din Suceava. Retinem din articolul publicat în 1876: „Si nu mai arde candela vecinica la capul binecredinciosului si de Hristos iubitorului Stefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava sta de 80 de ani în ruina: iar Mitropolia Sucevei cu moastele Sf.Ioan cine se-ngrijeste de ea? ...Singura Mitropolia Moldovei si Sucevei e ab antiquo suverana, neatârnata de nicio patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei si Sucevei se datoreste introducerea limbei române în biserica si stat, ea este mama neamului românesc.” Mai mult de atât, Eminescu, ca redactor al ziarului bucurestean „Timpul”, va considera Biserica Ortodoxa Româna drept: „maica spirituala a neamului românesc, cea care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica si care a fost azilul de mântuire nationala în tari în care românul nu are Stat.” Stapânit în profunzimea lui sufleteasca de simtamîntul nestramutat al credintei ortodoxe, Eminescu va delibera „cu nemarginire de gând” : „Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu. Nu se misca un fir de par din capul nostru fara stirea lui Dumnezeu.” Pe Dumnezeu, atotbiruitor si nemuritor, ca stapîn al vietii si al mortii, Eminescu ni-l reda în poemul Luceafarul – opera sa lirica fundamentala: „De greul negrei vesnicii, / Parinte ma dezleaga / Si laudat pe veci sa fii / Pe-a lumii scara´ntreaga. // O, cere-mi, Doamne orice pret, / Dar da-mi o alta soarte,/ Ca Tu izvor esti de vieti / Si datator de moarte...” Un fior de religiozitate eminesciana îl gasim si în poezia „Dumnezeu si om” în care poetul expune, folosind antiteza, relatia dintre divinitate si omenire. Plecând de la nasterea Mântuitorului Iisus Hristos, dupa relatarea Sfintei Evanghelii: „Te-am vazut nascut pe paie, fata mica si urâta, / Tu, Hristoase, – o hieroglifa stai cu fruntea amarâta (...), ca în final sa apara a fi Judecator: „Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul sau, / Daca inima-i desarta mâna-i fina n-o urmeaza... / De a veacului suflare inima lui e treaza / Si în ochiul lui cuminte tu esti om nu Dumnezeu”. Si poezia „Învierea” este strabatuta de o aceeasi înfiorare crestina: „Cântari si laude-naltam / Noi, Tie Unuia, / Primindu-L cu psalme si ramuri, / Plecati-va neamuri, / Cântând Aleluia! // Hristos a înviat din morti, / Cu cetele sfinte, / Cu moarte pre moarte calcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!” Jertfa Mântuitorului a fost evocata cu acelasi har religios si într-un articol aparut înaintea Pastelui, în numarul din 12 aprilie 1881 al ziarului Timpul: ,,A se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai înalta forma a existentei umane, acel sâmbure de adevar care dizolva adânca dizarmonie si asprimea luptei pentru existenta ce bântuie natura întreaga”. Nu s-ar fi putut ca poetul, care i-a închinat „dulcei sale mame” cel mai tulburator poem din literatura româna: „O, mama, dulce mama, din negura de vremi / Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi...”, sa nu fi simtit launtric dorinta de a-i închina o „Rugaciune” si Maicii Domnului, socotita Mama noastra a românilor, invocîndu-i ocrotirea în numele tuturor: „(...) Asculta-a nostre plîngeri, / Regina peste îngeri, / Lumina-ti adorata / Asupra-ne coboara, / O, Maica Preacurata / Si pururea Fecioara, / Marie...” Peste ani si ani, în 1999, descoperindu-i frumusetea, aceasta divina poezie eminesciana a fost recitata în limba româna de catre Papa Ioan Paul al II-lea în Piata San Pietro din Roma, în cadrul ceremoniei Angelus. Pâna si în dragostea sa înfocata pentru draga si dulcea lui Veronica, fiorul dumnezeirii este omniprezent. Iata ce-i scria Veronicai în cea mai frumoasa scrisoare de dragoste: (...) „Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pamînt; D-zeu e în inima noastra”. În 1880, pe când poetul se simtea împresurat de „umbra durerii si a neputintei”, compune o a doua rugaciune catre Maica Domnului, intitulata „Rasai asupra mea”, cerându-i cu piosenie, Speranta, Tineretea si Credinta: „Rasai asupra mea, lumina lina / Ca-n visul meu ceresc de-odinioara; / O, Maica Sfânta, Pururea Fecioara, / În noaptea gândurilor mele vina. // Speranta mea Tu n-o lasa sa moara / Din inima-mi adânc noian de vina; / Privirea Ta de mila calda plina, / Înduratoare-asupra mea coboara. // Strain de toti, pierdut în suferinta / Adânca a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic si n-am tarie, // Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta / Si reapari din cerul Tau de stele: / Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie!” Ca Eminescu este un om religios o dovedeste cu prisosinta si întreaga sa creatie lirica, romantica si de dragoste, în care poetul a presarat cu „metafore de gând” numeroase cuvinte ce apartin de religie, întregind cu acestea profunzimea sentimentelor exprimate: icoana, înger, candela, cer, lumina, rai, lumânare, sfintenie, rugaciune s.a. În eseul sau: „Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu”, preotul, profesor universitar, critic literar si poet, Theodor Damian, stabilit în Statele Unite, precizeaza fara echivoc: „Faptul ca Eminescu credea în Dumnezeu nu mai trebuie demonstrat.” (s.n.) Primele simptome ale bolii sale s-au manifestat la 5 iunie 1883, când la Iasi s-a inaugurat statuia ecvestra a Marelui Voievod Stefan, amplasata în fata fostei Curti Domnesti, devenita Palatul Ocârmuirii. La festivitate, Mihai Eminescu, ca redactor-sef al ziarului bucurestean „Timpul”, urma sa-si declame „Doina”, compusa special pentru solemnitatea momentului. Constient de situatia grava a României, aservita intereselor straine, poetul, vazând în figura legendara a lui Stefan cel Mare singura cale a izbavirii, cere îndurarea divinitatii:„Stefane, Maria ta,/Tu la Putna nu mai sta, / Las´arhimandritului / Toata grija schitului, / Lasa grija sfintilor/ În sama parintilor,/ Clopotele sa le traga / Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga, / Doar s-o-ndura Dumnezeu, / Ca sa-ti mântui neamul tau!” Retras din multime, abia spre seara în casa lui Iacob Negruzzi si-a putut recita Doina.. Asa cum afirma biografii sai, în 1883, dupa ce a definitivat forma finala si a publicat „Luceafarul” în Almanahul Societatii studentesti „România juna” de la Viena si în Convorbiri literare, Mihai Eminescu, mai mult bolnav, a cam pus capat creatiei sale. Un an mai târziu, în 1884, sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, îi apare volumul princeps „Poezii”, în care a fost cuprins si poemul... luceferian. Crescut în spiritul religios al credintei, Eminescu avea si previziunea apropiatei sale morti, motiv pentru care, în 1887, aflat la ospiciul Neamt (dupa cum atesta o însemnare pe un ceaslov al unui duhovnic de la M-rea Neamt), „limpede la minte, dar posac si trist”, a cerut sa se spovedeasca si sa se împartaseasca, precum un bun crestin: „Parinte, sa ma îngropati la tarmurile marii si sa fie într-o manastire de Maici si sa ascult în fiecare seara, ca la Agafton, cum cânta .” Spre sfîrsitul anului 1888, îngrijorata, Veronica Micle, muza lui inspiratoare, aflându-l la Botosani pe „iubitul ei Emin” într-o stare avansata a bolii, îl ia la Bucuresti si-l interneaza pentru tratament în sanatoriul dr.Sutu, unde-l va vizita si încuraja mereu. În iunie 1889, premonitional, poetul scrie ultima sa poezie „Stelele-n cer”, ca o „ruga” fierbinte dinaintea mortii: „Pâna nu mor,/Pleaca-te, îngere,/La trista-mi plângere / Plina de-amor. // Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?” Dar „clipa cea repede s-a lepadat”! Pe 15 iunie 1889, la orele 4 dimineata, Mihai Eminescu devine Luceafar în Vesnicia Dumnezeiasca a Cerului. Slujba religioasa a prohodirii sale a avut loc sâmbata, 17 iunie, la Biserica ortodoxa „Sf.Gheorghe”, oficiata de un singur preot, dar în finalul acesteia corul Mitropoliei a interpretat „Mai am un singur dor”, ce a rasunat „ca un dangat de clopot în sufletele celor prezenti.” Necrologul a fost rostit de catre Gr. Ventura, prim redactor al ziarului „Adevarul”, subliniind: „Acela ce zace aici, înaintea noastra n-a fost al nimanui, ci al tuturor românilor”. Dupa asezarea sicriului acoperit cu o pânza neagra într-un dric simplu, tras de doi cai („Nu voi sicriu bogat”), cortegiul funerar, avându-i în frunte pe M.Kogalniceanu, Th.Rosetti, Titu Maiorescu si Lascar Catargiu, dupa un popas la Universitate, s-a îndreptat spre Cimitirul Belu, parcela 9, unde sub un tei Eminescu a fost coborât în reavanul pamânt spre odihna vesnica. Dupa cum scria presa de a doua zi: „o doamna din Moldova, îmbracata în negru, a asezat pe pieptul poetului un buchet de Nu-ma-uita. Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat si l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.” Jale mare în toata tara la aflarea tristei vesti... Ajunsa si la manastirea Agafton, cum va povesti stareta de mai târziu, Agafia Moisa, din cele auzite de la matusile maici Iurascu: „...Iar dupa ce a murit Eminescu, maicile îi faceau regulat coliva si parastas la biserica, în fiecare sâmbata, neuitând sa-i cânte Lumina lina.” Desnadajduita, pe 4 august 1889, „exact dupa 50 de zile de la sfârsitul Eminului!”, Veronica Micle pleaca si ea, cu voita precipitare, în Vesnicia Cerului sa-l întâlneasca si sa fie acolo împreuna cu iubitul ei Emin, nedespartiti nici în eternitate. Suportând si el cu amar pierderea „fratelui Mihai” si a Veronicai, prietenii sai dragi de la Bojdeuca, povestitorul Ion Creanga pleaca în ultima zi a anului 1889 sa-i întâlneasca la Cer, întru vesnica nedespartire... Posteritatea lui Mihai Eminescu este si în prezent strabatuta de aceeasi statornica preocupare a românilor de a-i afla si cerceta uriasa „mostenire” culturala lasata în manuscris urmasilor. Astfel, Titu Maiorescu, ca „executor” testamentar, intuind inestimabila valoare a manuscriselor eminesciene , la 12 ianuarie 1902, preda Academiei Române „cufarul”, cu cele 46 de volume manuscris, însumând peste 14 mii de file. De-a lungul vremii, dupa ample si laborioase cercetari ale unor literati de mare valoare, s-a reusit alcatuirea unor editii integrale ale operei eminesciene; prima dintre acestea, în sase volume (1939 – 1963) apartinând criticului literar Perspecissius. Au urmat editiile îngrijite de academicienii: Mihai Cimpoi, 8 volume (2001) Eugen Simion, 38 de volume (2005 - 2009), Dimitrie Vatamaniuc, 11 volume (2011) – ultima. Legat de religiozitatea eminesciana, dintre miile de manuscrise ma voi opri la cel din ultima editie, catalogat cu M – 2262, EMINESCU-OPERE, vol.X – Fragmentarium, pag. 29, intitulat „SUFLETUL LUMEI ESTE EU”: „Trecutul când n-am fost, viitorul când n-oi fi, nu esista ele, fiindca eu nu esist, sufletul lumii este eu. Fara eu nu esista timp, nu esista spatiu, nu esista Dumnezeu. Fara ochi nu e lumina, fara auz nu e cântec, ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” Din cele expuse si riguros selectate mi-ar fi imposibil sa cred ca ar mai putea exista vreodata un presupus „detractor” care sa-i conteste lui Mihai Eminescu religiozitatea, cum nu-i va putea nimeni si niciodata sa-i aduca atingere patriotismului si genialitatii operei sale, cele care, vorba parintelui Th. Damian, nu trebuiesc demonstrate! Mihai Caba
