Figura de scriitor complet, totalist, a lui Ion Cănăvoiu, îmi persistă, efigial, în memorie. Fiecare propoziție, precum și fiecare vers, scrise de el, sunt menite să dăinuie. Era inteligent, avea umor, avea darul rostirii și harul replicii adecvate unei situații, aparent, disperate. Însă, cu (h)umoru-i fin, găsea mai mereu „epigrama” (epidrama) salutară, rezolva vreo „gafă” […]
