Este o întrebare retorica. Stim foarte bine. Aproape fiecare român învata la istorie. Suntem un popor nascut în mileniul unu al erei noastre din amestecul de daci, romani si o serie de alte neamuri. Între ele, slavii au fost cei mai implicati. Râurile de sânge diferit adunate în acelasi fluviu devenit românesc se disting limpede în elementele constructive ale arhitecturii traditionale exprimate în cuvinte cu mare circulatie, dar si cu etimologii bine circumscrise în dictionarul explicativ al limbii române de ultima generatie. Arhitectura traditionala taraneasca, ce o mai putem admira în cele câteva muzee ale satului din tara, nu era construita cum se crede îndeobste, de taranii însisi, ci de mesteri specializati din neam în neam. Asa se face ca a devenit expresia cea mai rafinata a culturii pe care o reprezinta, formele ei sunt arhitectura mustind de semnificatii. Este o lectie oferita cu generozitate de propria istorie uitata între timp de arhitecti. O asemenea casa este imaginea profunda a românitatii, pierduta astazi aproape în totalitate. Mai lamurit spus, casele din muzeul satului sunt arhitectura adevarata, în schimb cele realizate astazi, în marea lor majoritate, sunt de niciunde. Confortabile, pretioase, mari, diverse, dar fara suflet. Sunt suspendate în tarâmul lipsei de autenticitate. Românii nu-si mai iubesc radacinile, sunt ispititi de formele reziduale ale civilizatiei occidentale. De unde vine autenticitatea caselor taranesti? Din perfectionarea în timp a relatiei om, constructie, peisaj, specifice unui mod de viata. În acest context memoria comunitara a locurilor bune si rele, orientarea spre partea buna si luminoasa a lumii, prin intermediul pridvorului, solutie de arhitectura prin care locuinta face reverenta soarelui, structura functionala clara cu odaia de locuit si odaia curata, sacra, destinata oaspetilor, cu tinda în care se afla vatra si axa de referinta a înaltarii de la pamânt la cer, sunt elementele simple, profunde, ale unei umanitati aproape pierdute. Arhitectura nu mai este conectata cu profunzimea, vitalitatea vietii spirituale. Prin urmare nu mai este arhitectura. Mi-am reamintit aceasta poveste despre lumea satului românesc inspirat, asa cum am mentionat la început, de etimologiile cuvintelor despre casa din dictionarul explicativ al limbii române. Am descoperit lucruri incitante bune de pus în dialog. Ele vorbesc, poate, de confuzia plina de mediocritate spre care tindem. Sunt înca multe de învatat despre noi însine, despre chipul semnificativ al românitatii, dar interesul pentru astfel de învatare a disparut. Evident, nu vorbesc din perspectiva unui specialist în domeniul lingvistic, ci din perspectiva unui arhitect care cauta radacini. Bunaoara, materialele folosite pentru construirea casei traditionale, spre deosebire de cele de astazi, multe, diverse, artificiale, erau simple si naturale: piatra, lutul, lemnul, toate cu etimologie latina (petra, lutum, lignum) si varul din slavonescul varǔ. Sunt, cu siguranta, materiale utilizate de localnici înca înainte de cucerirea romana. Diferenta mare dintre monosilabicul lemn si bisilabicul lignum o las în seama specialistilor. Dar ce cauta între cele trei cuvinte latine slavonul varǔ? Demna de povestit este structura lingvistica a casei în sine. Daca acoperisul, peretele, usa, fereastra sunt de origine latina (accoperire, paries, ustia, fenestra), cu celelalte intram într-o adevarata babilonie. Bunaoara tavanul vine din turcescul „tavan”. Mie personal mi-e greu sa accept aceasta solutie etimologica daca avem în vedere ca turcii, popor nomad, au trait în corturi pâna în secolul treisprezece dupa Hristos, iar în relatia imperiului turc cu tarile românesti a existat întotdeauna o autonomie mai mare sau mai mica functie de vremuri si, mai ales, corturile nomade nu aveau tavane! Mai departe, ne explica DEX-ul, cuvântul odaie este împrumutat ori de la turcescul oda ori de la bulgarescul odaia. Nici slavii nu ne-au lasat orfani, cuvintele stâlp (stlǔpǔ), prispa (prisǔpa), prag (pragu) si pod (podu) sunt ale lor. Noi le-am atasat celor latine pentru a descrie casa noastra cea de toate zilele, care, în mod cert, exista cu mult înainte de venirea donatorilor de cuvinte. Prin exceptie exista un singur cuvânt misterios, pardoseala, a carui etimologie este necunoscuta. Misterul se adânceste daca observam ca echivalentul latin al pardoselii, pavimentum, a dat dupa DEX, românescul pamânt! Pentru un arhitect ca mine, babilonismul acesta lingvistic în descrierea casei taranesti traditionale, ce aduna cuvinte din cinci limbi diferite pentru o functiune straveche, în orice caz mai veche cu multe secole înainte de venirea bulgarilor, slavilor si turcilor, trebuie sa fie o tema de cercetare. Care sa fi fost ratiunea înlocuirii cuvintelor bastinase cu altele straine, unele nomade? Dar, daca este adevarat acest fenomen, înseamna ca ezitarile noastre continui în cautarea unei identitati sunt un dat istoric, nu stim înca cine suntem si daca nu stim cine suntem nu stim nici cum si ce trebuie sa facem. Asa sa fie? Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
